Să iertăm, dar până când ?

Cuvinte duhovnicești Iulie 14, 2017

"De veţi ierta greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel Ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre" (Matei 6, 14).

Observ cu tristeţe că, odată cu trecerea postului se risipesc şi gândurile bune pe care, cu siguranță mulţi dintre noi am căutat să le "stocam" în inimile noastre, încercând să trecem peste mărunţişurile de zi cu zi, eliminându-le cu răbdare, în amintirea poruncilor Domnului Hristos. Dacă în perioada postului, cu smerenie am încercat sa fim mai buni, să ajutăm, ba,chiar să ne călcăm pe inimă şi să uităm răul primit, încetul cu încetul revenim la ale noastre, ieşind din atmosfera de linişte şi intrând în “normalitate”.  Mi-am adus aminte o povestioară, care exprimă cât de mult poate o inimă curată,  să ierte şi să îndure răul primit.

Un om sărman lucra ca grădinar la vila unui mare bogătaş. Într-o zi, bogataşul a vrut sa îl batjocorească pe grădinar de faţă cu câţiva musafiri pe care îi avea şi i-a dat un coş plin cu gunoaie.
- Uite un cadou pentru tine! – a spus bogătaşul mândru de gluma lui.
Omul a luat coşul cu gunoaie, a mulţumit şi a plecat acasă, în timp ce bogătaşul şi musafirii lui au rămas râzând în urmă. Ajuns acasă, grădinarul a spălat coşul, l-a curăţat, iar a doua zi l-a umplut cu flori proaspete şi frumoase şi i l-a dus bogataşului la care lucra.
Văzând cadoul pe care grădinarul la adus, a exclamat :
- Ce glumă e asta ?
- Nu este o glumă, a răspuns zâmbind grădinarul, fiecare dăruieşte ceea ce are în inimă.

Grădinar sau bogătaş, sărman sau înstărit, până la urmă tot oameni suntem. Şi chiar dacă Dumnezeu nu ne-a "oferit" aceleaşi daruri, cu siguranţă ne iubeşte la fel pe toţi, iar dacă Dumnezeu îl iubeşte pe aproapele meu,  de ce să nu îl iubesc şi eu ? Dacă Dumnezeu îl iartă,  eu nu îl pot ierta?

Nu stiu ce veţi spune referitor la exemplul de mai sus, dar dacă citim în Sfânta Evanghelie, vom observa cu uşurinţă că "De veţi ierta greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel Ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre" (Matei 6, 14). Cu toţii greşim înaintea Domnului, însă cerem şi ni se dă iertarea. Dacă El ne iartă, atunci suntem şi noi obligaţi să iertăm. Mulţi vor spune: Da, îl iert pe cel care mi-a greşit, dar până când ? ...Că şi bunătatea mea are limite! Tot în Sfânta Evanghelie avem şi răspunsul: “Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui ? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până la şapte ori ci, până de şaptezeci de ori câte şapte”(Matei 18,21-22).

Când am dat acest răspuns unui cunoscut, mi-a spus răspicat: “Da ?! Vrei să mă i-a de prost ?”... Am rămas fără cuvinte.  Am considerat că discuţia s-a încheiat, motiv pentru care am decis să nu mă risipesc cu duhul într-un interminabil cerc al cuvintelor. Nu ştiu de ce, dar … mă aşteptam la acest răspuns.

Sincer, am vrut sa ma opresc aici cu acest articol şi să vă las pe voi sa daţi “verdictul”. Apoi, am zis că dacă eu rămân indiferent şi alţii vor rămâne indiferenţi, iar răul v-a triumfa. Părintele Iulian a spus la o predică, pentru ca răul să poată triumfa, nu este necesar ca noi să facem acel rău, ci este suficient să rămânem în pasivitate, spunând în sine: “nu este treaba mea” !

Dând curs învăţăturilor primite, nu pot sa nu afirm cu trisţete că, celor mai multi dintre noi ne place să criticăm pe aproapele nostru, sau în cel mai fericit caz, măcar să ne amuzăm de defectele lui, pe care tot noi, din răutate, sau pur şi simplu din neştiinţă, i le punem în faţă. Criticăm cu o uşurinţă ce rămâne de invidiat, căci suntem supuşi tentaţiei de a “supraveghea” pe cel de lângă noi.

Uităm că, din când în când, ar trebui ca "să se cerceteze omul pe sine" după cum spunea Sf. Apostol Pavel, lăsând la o parte intrigile vieţii cotidiene, fiecare oferind din interiorul său ceea ce are mai bun - iubire şi respect.

Cred că prin aceste cuvinte descriem poziţia atât sufletească, cât şi trupească, pe care ar trebui să o avem în relaţia cu cei de lângă noi. Se înţelege greşit faptul că, prin a respecta şi a ierta pe cineva, înseamnă să ne umilim! Personal, consider că sunt dator să îl privesc şi să mă comport cu el aşa cum ne-a lăsat învăţătură Domnul Hristos, pentru că şi el este chipul lui Dumnezeu ... şi el este ca mine.

A fi şi a trăi creştineşte, înseamnă să acordăm importanţa ce i se cuvine şi celuilalt. În situaţia în care eu, nu am acest comportament cu el, nu fac altceva decât să calc cu încălţămintea plină de noroi în sufletul curat de lângă mine. Spun curat, întrucât încă mai cred că nu s-au murdărit atât de mult sufletele noastre, încât să nu vedem chipul lui Dumnezeu, oglindindu-se în ele.

Respectul ca oricare altă virtute, se învaţă pe propria piele, prin a fi trăită. Respectându-i pe alţii, pâna la urmă, mă respect pe mine, iar respectându-mă pe mine, îi voi respecta şi pe ceilalţi. "Dragostea nu se poartă cu necuviinţă" scria Sf. Apostol Pavel, în epistola întâi către Corinteni. Şi astfel, avem recomandarea după care trebuie să ne comportăm. Nici nu cred că mai trebuie să reamintesc faptul că, nu ne putem apropia de Dumnezeu dacă ne depărtăm de fratele nostru.

Dar, ca un părinte iubitor, Dumnezeu nu face altceva decât să caute modalităţi prin care să fim aproape de El, să nu ne pierdem în capcanele întinse prin ispitele acestei lumi.  Bogătaşul era bolnav, nu trupeşte ci sufleteşte. O boală care alungă orice urmă de compasiune, orice urmă de omenie, luând porunca iubirii în derâdere, considerând că prin desconsiderarea sărmanului a făcut o faptă demnă de toată lauda. Nimic mai fals ! Cred că două lucruri ne descoperă adevăratul sens al vieţii: suferinţa în boală şi iubirea!  Dar cel mai des întâlnit astăzi este această suferinţă, pe care o purtăm cu noi şi chiar ajungem să ne mândrim cu ea. Probabil pentru faptul că iubirea este din ce în ce mai rară …

Nu este nimic folositor, nici înălţător, să trăim în vrăjmăşie; ci "Faceţi bine, fără să nădăjduiţi nimic în schimb", "purtându-ne sarcinile unii altora şi aşa vom plini legea Domnului”, spune chemarea Apostolului.

Referitor la îndemnul "faceţi bine şi fiţi milostivi", aş vrea să vă pun la inimă următorul gând: milostenia, nu reprezintă numai banul dat cerşetorului de la colţul străzii, sau sfatul dat prietenului; ci, poate fi orice dă bucurie sau trezeşte dragostea în sufletul aproapelui meu. Poate fi un zâmbet pentru chipul întristat, o îmbrăţişare pentru un suflet îndurerat, o vizită la un bolnav, o rugăciune făcută pentru cel de lângă noi. Şi multe alte lucruri simple, pe care le poate pune în gândul nostru Dumnezeu, dacă vede că avem dragoste. Personal, sunt convins că sărmanul grădinar, nu a oferit un coş cu flori proaspete pentru a ieşi în evidenţă, pentru a-l umili pe bogătaş sau pentru a fi lăudat, ci doar pentru că, desi era un om modest, era cu mult mai bogat decât mulţi dintre noi. Nu avea bani, nu avea poziţie socială, poate … nici prieteni, dar în schimb avea iubire ! Astfel, în locul ocării şi a batjocorii primite, el a oferit ceea ce puţini dintre noi putem oferi - iertare, ba chiar mai mult….un coşulet plin cu … dragoste !!

Poate că nu veţi fi în acord cu cele afirmate de mine, poate, veti spune că aţi obosit încercând să faceţi binele, primind în schimb vorbe rele, bârfe şi multe alte ca acestea. Nu vreau să contrazic. Sunt convins că, de cele mai multe ori suntem ironizaţi, sau caracterizaţi ca fiind slabi, neînţeleşi de cele mai multe ori nici măcar de prietenii noştri. Dar, dacă nu vom fi precum grădinarul, cu siguranţă vom cădea răpuşi de nemulţumirea ce caracterizează lumea, de nepuţinta ei de a face bine, de nepuţinta ei de a iubi.

Findcă tot ne mândrim cu “privilegiul” de a fi creştini, revin cu un fragment din Sfânta Evanghelie, care spune cam aşa: "Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea?" (Luca 6, 31-34).

Atunci când iubeşti nu mai eşti supus legilor lumeşti, evadezi şi te înalţi cu puterea ce ţi se dăruieşte. Atunci cu adevărat poţi ierta, nu o dată, nu de şapte ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte !

Cu toţii putem fi  răniti trupeşte şi sufleteşte. Pentru că nimeni nu este ferit de acestea, cu toţii avem nevoie de vindecare, însă tratamentul de vindecare, conţine credintă, smerenie şi dragoste, fără de care nu ne putem vindeca.

Cei care au răsfoit Sfânta Scriptura, au observat că, începând cu cele zece porunci date pe muntele Sinai, Domnul nu face altceva decât să ne atenţioneze că în lume va fi ură, vrajbă, războaie şi moarte. Ca să fiu mai explicit, poate ar fi bine să gândim aşa: "Oare mie mi-ar plăcea să nu fiu respectat? Daca aş greşi mi-ar place să nu fiu iertat? Sau, mie mi-ar place să fiu minţit? Şi exemplele pot continua. Aici “în speţă”, regăsim exact cuvântul Domnului Hristos: "aşadar, pe toate câte vreti să vi le facă vouă oamenii, întocmai faceţi-le şi voi lor" (Matei  7,12) pe care-l spune ca să nu suferim, ca să ne ferească de ceea ce este rău.

Paradoxal este că nu ne plângem de regulile de circulaţie, dar mai întotdeauna criticăm învăţătura Evangheliei. Legile omeneşti vi se par mai uşor de respectat decât legile cereşti ? Păi, aşa cum regulile şi semnele de circulaţie asigură un trafic fluent atunci când sunt respectate de toţi, tot aşa şi învăţătura Mântuitorului dacă ar aplicată în viată nu ar mai fi atâtea avorturi, crime, tâlhării şi sinucideri ci, am fi mult mai atenţi faţă de aproapele nostru, am fi mai înţelegători şi mai puţin indiferenţi faţă de aceştia. Nerespectarea prevederilor legilor omeneşti, reprezintă fapte delictuale, sau pe scurt - delicte, aşa cum nerespectarea legilor cereşti se numesc păcate. Cu totii ştim că, nerespectarea legilor omeneşti, are ca efect direct, pedepse civile sau penale, stabilite prin grija legiuitorului. Aşa cum, pentru delicte suntem pedepsiţi, pentru păcate, oare nu vom fi pedepsiţi ? Câtă frică străbate omul atunci când instanţa pronunţă o condamnare de câţiva ani de detenţie! Ce poţi avea în suflet atunci când eşti condamnat la închisoare pe viaţă ? Ce înseamnă “pe viaţă” ? Câţi ani poate trăi omul, fizic vorbind, pe pământ, să poată îndura această pedeapsă? Personal, mi se face inima cât un purice, numai gândindu-mă la acest lucru ! Dar, cum va fi la judecata de apoi, când pentru păcatele adunate de-a lungul vieţii vom fi osândiţi, nu la câţiva ani ci, pe vecie! Sau, poate că nerespectarea legilor cereşti nu va fi pedepsita ? Răspunsul, îl vom afla fiecare la vremea cuvenită. Dacă existenţa regulilor lumeşti ajută atât de mult, oare, "legea" Domnului nu poate rezolva probleme acestei lumi dezbinate?

Mă voi opri aici cu aceste argumentele “de fond”, fiind conştient că, cu toţii cunoaştem aceste aspecte prezentate, dar nu le dăm importanţă, unii, din lipsă de credinţă, alţii, din nepăsare, sau pur şi simplu din indiferenţă. Poate ar trebui să reflectăm la faptul că, deşi am construit case mari, am reuşit să distrugem familia, sau că, am învăţat să ne asiguram un trai bun, dar n-am învăţat să trăim cu adevărat, sau cu toate că, cheltuim mai mult - avem puţine lucruri de valoare, sau că, deşi vorbim mult, iubim foarte rar şi urâm foarte des!…

Ne este greu să iertăm, ni se pare imposibil să respectăm doar zece articole din Lege, dar învăţăm cu osârdie un întreg cod de legi lumeşti. Ne este frică să nu ne “ardem” atunci când încercăm să iubim. Păi, când oferi un trandafir persoanei iubite te gândeşti la spinii pe care-i are, sau vezi frumuseţea lui pe care o oferi din dragoste?  

Aşadar, precum grădinarul cel sărman, să oferim cu inimă curată  şi noi, aproapelui nostru, trandafirul - darul pe care l-am primit de la Sfântul Botez - Darul iubirii!

jr. Eugen Antohi - Parohia Sf. Vasile Tătăraşi

Citește alte articole despre: iertare, milostenie, eugen antohi, cuvinte duhovnicești