De cele mai multe ori nu ne uităm la noi dacă suntem cum se cuvine, ci observăm greșelile celor de lângă noi (care în principiu merg către aceeași destinație), fără a încerca să le îndreptăm în așa fel încât să nu observe și alții greșelile lor. Uităm că îi putem ierta, căci și noi la rândul nostru am greșit, iar alții au avut bunăvoința să nu ne socotească aceasta.
În ultima vreme, cel puțin în orașul nostru, mașinile parcă au apărut ca „ciupercile după ploaie”. Nu cred că este nimic rău în acest aspect și ar fi nepotrivit dacă nu aș recunoaște că și mie îmi plac mașinile. Problema este că în această aglomerație oamenii devenim nervoși, iar fiecare își „croiește” drumul său, ignorând cu știință sau din nepăsare pe cel de lângă el. Această abordare modernă, această conduită agresivă, nu numai că afectează pe toți participanții la trafic, dar afectează și pe cel care ignoră pe semenul său. Și, astfel, „legea celui mai tare” ajunge să domine „legea bunului simț”, a iubirii și a respectului dintre oameni.
Sincer, îmi place să-mi aduc aminte de orele de conducere practică și îmi revine în suflet acea bucurie de nedescris, că pot stăpâni prin niște mișcări simple un automobil. Dar nu asta este relevant, ci o mică întâmplare:
Atunci când am început să mă descurc cu condusul, a decis instructorul că trebuie să lăsăm poligonul și să intrăm în traficul din oraș. Toate bune la început, dar pe măsură ce încercam să mă obișnuiesc cu traficul din jurul meu, comportamentul celorlalți participanți la trafic îmi distrăgea atenția.
Vreau să vă spun că, fiecare dintre noi are un anumit caracter și, prin urmare, un comportament conform cunoștințelor asimilate, împreună cu cei șapte ani de-acasă.
Îmi aduc aminte că instructorul m-a atenționat asupra a două lucruri:
În primul rând, să mă străduiesc din toate puterile să-mi controlez mișcările și atenția, în așa fel încât, prin comportamentul meu să nu devin o problemă în circuitul rutier. Drumul nu-mi aparține numai mie, ci și celorlalți șoferi.
În al doilea rând, trebuie ca cea mai mare atenție să o acord mașinilor ce sunt lângă mine în trafic. Pentru că în funcție de stilul de condus și greșelile lor, trebuie să-mi măresc și eu atenția, în așa fel încât să pot evita orice mișcare a celuilalt care nu este în conformitate cu regulile de circulație.
Poate că cea mai mare dificultate aceasta este: cum să conduc ca să nu încurc circulația și să nu supăr pe celălalt șofer? Simplu…sunt atent la mișcările lui fără să-l stresez a conduce după cum îmi place mie!
Așa și în viața duhovnicească, există anumite „recomandări” în ceea ce privește comportamentul pe care trebuie să-l avem pentru a fi toți pe calea ce duce la Domnul Hristos. De cele mai multe ori nu ne uităm la noi dacă suntem cum se cuvine, ci observăm greșelile celor de lângă noi (care în principiu merg către aceeași destinație), fără a încerca să le îndreptăm în așa fel încât să nu observe și alții greșelile lor.
Uităm că îi putem ierta, căci și noi la rândul nostru am greșit, iar alții au avut bunăvoința să nu ne socotească aceasta. Important este să încerci să îndrepți chiar și greșeala celuilalt, nu să începi a te revolta pentru felul cum a învățat să conducă. Așa cum drumul nu-mi aparține numai mie, ci nouă tuturor; tot așa, toți suntem ai Lui Hristos!
A ierta este un gest nobil și plin de iubire; dar, în același timp, prin faptul că am iertat, redau libertatea fratelui de a se îndrepta.
Prin rugăciunea domnească spunem: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Așa că, a fi iertați prin condiția dată, înseamnă repunerea noastră, a tuturor, în comuniune cu Domnul Hristos. Am găsit un citat al părintelui Galeriu care spune așa: „Acolo unde nu este iertare, este suferință, iar suferința noastră este și suferința Lui”. Cred că, de cele mai multe ori, pricina suferinței noastre nu reprezintă numai păcatele pentru care nu ne-am spovedit cerând iertare, ci și faptul că nu am iertat pe cei care ne-au greșit nouă!
Până la urmă, neiertarea aproapelui îmi face rău mie, nu celui pe care nu îl iert; nu stric frumusețea sufletului lui, ci întrețin o stare de tulburare ce îmi anihilează puterea de a fi „după chip și (spre) asemănare” cu Domnul Hristos!
A nu greși este imposibil. A persevera, însă, în păcat, este pur și simplu refuzul de a învăța ceva din viață. Personal, cunosc oameni care trăiesc suferind, dar mândri că nu cer ajutorul nimănui. Cred că, prin această negare a adevărului, li se încețoșează ochii minții, iar durerea pune stăpânire pe toată ființa lor transformându-se în ceva firesc. Această mândrie devine asemenea unui drog care neutralizează capacitatea de a ierta, ajungând astfel să se retragă singuri din comunitatea frățească, încercând în permanență să acuze pe ceilalți de eșecul lor în a vedea adevărul despre ei.
Știu din propria experiență cât de greu este să ierți pe fratele tău. Am observat că este nevoie de o putere sufletească extraordinară care ar trebui să izvorască din iubirea care „toate le rabdă” (1 Corint. 13, 7). Pentru a aduce la îndeplinire porunca iubirii, mulți dintre noi ne străduim să arătăm tot ceea ce avem mai bun în noi, dar dragostea noastră este uneori insuficientă, deoarece nu trăim pe deplin în credința că tot ceea ce ni s-a spus să facem este spre folosul nostru. Și totuși, rugându-ne pentru cel ce ne-a întristat, vom căpăta puterea să-l iertăm, căci numai rugăciunea ne poate înduioșa inima și în același timp să ne întărească. Căutând mereu să vedem „cine are dreptate: eu sau el?”, nu facem altceva decât să adâncim prăpastia dintre noi și el. Cred că iertarea ne învață să iubim. O învățam cu răbdare și cu multă suferință. Rupem acea parte din eu-ul propriu care refuză să ierte și să uite. Căci nu vom putea iubi pe Domnul Hristos dacă există în această lume fie și un singur om pe care nu l-am iertat exact ca pe noi înșine.
Așadar, să încercam să fim mai îngăduitori cu cel de lângă noi, pentru că dacă el greșește astăzi, noi am greșit ieri, și poate că am uitat să ne cerem iertare. Nu-i frumos să lăsăm patimile să împreună-conducă cu noi, căci astfel se produce tulburare și dezordine pe drum sau putem stârni și în aproapele nostru aceleași trăiri, străine de pacea Domnului Hristos. Poate că prin condus ar trebui să învățam cum să ne stăpânim și pe noi, nu numai mașina!
În încheiere, doresc să vă spun că în „șoferie” există și o lege nescrisă care spune că acolo unde îți este îndreptată privirea, într-acolo va vira și volanul fără să bagi de seamă. Tot așa se întâmplă și în viața duhovnicească a fiecăruia dintre noi. Astfel, dacă nu ne vom uita în permanență la Domnul Hristos, ci vom lăsa privirea să zboare către păcat, ne vom abate de la Calea ce ne descoperă Adevărul și ne duce către Viață. Și nu în ultimul rând, iertarea pe care o dăruim, poate că este milostenia de care toți avem nevoie.
Eugen Antohi - Parohia Sf. Vasile Tătăraşi
