Nu știu ce ar fi dacă oamenii credincioși nu s-ar îmbolnăvi, dar dacă acest fapt ar fi posibil, cred că am fi fost cu toții mult mai credincioși. Cred că boala nu ar trebui să ne influențeze credința, dar credința ne poate influența boala.
Scriu aceste rânduri cu speranța că și în acest an care începe, Domnul Hristos se va îndura și de noi și ne va oferi binecuvântările Sale părintești. De fiecare dată când aștern pe hârtie sentimentele și gândurile, simt o strângere de inimă, mă cuprinde o frică ce-mi mărginește cuvintele, căci nu aș vrea să fiu și eu un ,,observator” patetic. Îmi vin în minte cuvintele părintelui Galeriu: ,,Noi, oamenii, suntem adesea cu neodihnită veghere la greșelile unora față de alții; le certăm, le osândim, dar soluții salvatoare nu prea oferim, judecăm fără să vindecăm”. Până la urmă, trebuie să recunoaștem că fiecare om suferă sau a suferit cândva de ceva.
Suferința este o stare prin care trece tot sufletul uman și de care nu ne preocupăm decât prin ameliorarea durerii. Sunt convins că boala sau suferința în sine este străină de voia lui Dumnezeu, este urmare a depărtării noastre de El; nu prin faptul că atunci când suntem cu El nu ne îmbolnăvim, ci prin viața aceasta de după căderea lui Adam din Rai.
Nu știu ce ar fi dacă oamenii credincioși nu s-ar îmbolnăvi, dar dacă acest fapt ar fi posibil, cred că am fi fost cu toții mult mai credincioși. Cred că boala nu ar trebui să ne influențeze credința, dar credința ne poate influența boala. Nu numai printr-o tămăduire, ce de multe ori ni se descrie în Sfânta Scriptură, ci și prin privirea bolii ca mesaj, ca semnal de alarmă, ca o reacție.
Și eu trebuie să recunosc că sunt bolnav și am simțit suferința în interiorul meu. Dar, am observat că suferința duce la smerenie, iar lângă smerenie stă căința. Și peste toate stă rugăciunea, izvorul mulțimii de bunătăți duhovnicești, căci ea face din om vas ales al lui Dumnezeu.
Inițial, am vrut să vă redau o istorioară despre cum se poate îndura suferința, dar știind că nu demult am trecut prin momente de cumpănă ale vieții, am ales să vă transmit doar ceea ce am înțeles eu din destinul pe care mi l-a hărăzit Dumnezeu. Astfel, am învățat că suferința nu rodește ea însăși binefaceri duhovnicești; ea este doar prilej pentru creștin de a le dobândi prin îndurarea ei așa cum se cuvine.
Mai întâi de toate se cer răbdare, rugăciune și nădejde, virtuți în care, așa cum am mai scris și în alte articole, omul poate să sporească la vreme de suferință, cu harul lui Dumnezeu.
Să știți că există o îmbolnăvire a sufletului. Există și o îmbolnăvire a trupului. Dar mai mult decât atât, există și o îmbolnăvire a minții. Nu trebuie să fii considerat nebun pentru a constata că mintea nu mai înțelege adevărul, ci să ne aducem aminte că ,,în mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă” (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Așa că seriozitatea cu care abordăm lucrurile ori oamenii, ori boala însăși, denotă luciditatea cu care încercăm să le privim.
Cu mintea încețoșată de aproape tot ce ne înconjoară constatăm că ceva nu merge bine în trupul nostru, ca urmare și a legăturii dintre minte și trup. Părintele Galeriu spunea că ,,durerea este semnalul de alarmă că ceva nu este în ordine în trup”, dar aș încerca - dacă îmi permiteți - o altă abordare sau mai bine zis o explicație.
Semnalul de alarmă ce îl transmite trupul este un ,,mesaj codificat” ce încearcă să ne spună că de fapt nu trupul este pricina, ci mintea noastră este cea care nu mai poate controla sentimente precum tristețea, ispita sau bucuria. Să spunem că omul este ca o mașinărie. Durerea devine ,,beculețul roșu” prin care suntem înștiințați că există o defecțiune a gândirii. Dacă eu nu repar ,,computerul mașinii” sau, altfel spus, gândirea, atunci defecțiunea mașinăriei (trupului) persistă.
Să știți că Domnul Hristos n-a șters suferința de pe fața lumii, dar i-a dat omului puterea de a o înfrunta duhovnicește, în așa fel încât ea nu numai să nu-l mai vatăme, dar să-i și fie de folos; bineînțeles că omul nu trebuie s-o caute cu orice preț.
De cele mai multe ori, nu privim la ce vrea să ne spună boala trupului, ci ne îndreptăm cu agonie către o salvare ce ar putea fi caracterizată prin spargerea ,,beculețului roșu”, prin mascarea și alinarea durerii. Nu sunt de părere că omul trebuie să sufere pentru a privi către Dumnezeu, nici că boala este de la Domnul; dar am ajuns la convingerea că fiecare dintre noi ar trebui să privească boala trupului ca un îndemn spre îndreptare, ca o corectare a felului în care trăiește.
Lipsa de corelare între ceea ce fac și ceea ce mă învață Domnul Hristos să fac; între cum gândesc eu și cum ar fi bine să gândesc; între ceea ce cred eu și credința adevărată, nu este decât începutul apariției unui semnal de alarmă. Începutul tămăduirii poate debuta și în încercarea de a mă cunoaște pe mine, de a cunoaște pe Domnul Hristos. Fericitul Augustin se ruga spunând: ,,Doamne, ajută-mă să te cunosc pe Tine, ca să mă cunosc pe mine.”. Cred că această scurtă rugăciune ne descoperă certitudinea că omul se poate tămădui numai strigând către Domnul Hristos. Așa cum strigătul este o chemare, și ascultarea poate fi o vindecare.
Ca o mică paranteză, îmi vine în minte textul Evangheliei care face referire la vindecarea celor zece leproși (Luca, 17). Așa cum spunea și părintele Iulian, lepra este o boală cruntă, o boală ce deteriorează trupul, chiar până la o descompunere totală a țesuturilor. Leprosul devine un om marginalizat, un om ce nu mai aparține societății, chiar și așa, Domnul Hristos nu îi respinge ca pe niște oameni disgrațioși, ci îi tămăduiește cu blândețe ca pe oricare dintre noi. Să ne aducem aminte că cei zece leproși se așază în calea Domnului strigând și insistând, ascultând porunca și vindecându-se! Acum Domnul Hristos stă în calea noastră așteptând, iar noi...Îl ocolim grăbiți….
Dar, dacă boala sau suferința trupului este vizibilă, cea a sufletului nu se vede cu ochii noștri omenești. Orice păcat este o ,,lepră” a sufletului, orice boală este agravarea acesteia și semn că ea există. Sunt păcate vizibile: fumatul, beția, drogurile etc.; sunt și păcate invizibile mai mari decât acestea: mândria, invidia, ura și, nu în ultimul rând, nepăsarea! Care dintre ele vi se par a fi mai mari în fața Domnului? Noi îi vedem și de cele mai multe ori îi judecăm, fără să îi înțelegem, pe cei ,,ologi” la trup (fumători, alcoolici), iar pe cei ,,ologi” la suflet nu îi vedem decât atunci când într-un fel sau altul își ,,dezlănțuie” boala și față de noi.
Gestul prin care Domnul Hristos nu desconsideră sufletele acestor leproși, ci, din contra, prin îndemnul dat lor îi vindecă, ne descoperă nu numai marea iubire a Lui pentru noi toți, ci și puterea tămăduitoare a ,,poruncii”. Porunca, în limbajul omenesc este o ,,obligație de a face”. Da. De a face ceva fără voia ta, de cele mai multe ori fără nici un sens; în Hristos aceeași poruncă devine un îndemn mântuitor (vindecător) atunci când accepți și voința ta devine una cu a Lui.
Căutăm vindecarea la oameni, alergăm la doctori și uneori la ghicitoare, căutăm înțelegerea la învățații vremii, căutăm fericirea în plăceri lumești. Din toate lipsește Domnul Hristos. El, ale cărui îndemnuri sunt vindecătoare, nu poate face nimic, atâta timp cât noi rămânem nepăsători prezenței Lui în viața noastră.
Scriind aceste rânduri, îmi aduc aminte că marele nostru poet, Mihai Eminescu, a spus: „lumea-i visul sufletului nostru” (nuvela ,,Sărmanul Dionis”). Cuvânt profund, dar în același timp mă determină să conștientizez că, cu cât sufletul nostru este mai curat - fără urmele leprei - cu atât lumea în care trăim poate fi mai frumoasă, mai sănătoasă.
Închei aceste rânduri, cu convingerea că așa cum vindecarea nu începe prin ameliorarea durerii, tot așa, nici omul modern nu se va însănătoși dacă eu, cel puțin, nu mă voi feri de păcat.
La mulți și binecuvântați ani!
Jr. Eugen Antohi - Parohia Sf. Vasile Tătăraşi
