Calea vieții creștine

Sunt momente în care vreau să mă exprim și nu pot să o fac după cum vreau, sunt momente când gândurile și cuvintele nu se leagă și oricât aș încerca, ceea ce simt rămâne în interiorul meu. Dar, sunt momente atât de profunde, când simt cum sentimentul ce pătrunde și începe să stăpânească ființa mea, îmi taie răsuflarea de bucurie… Sunt trăiri ce se desăvârșesc în tăcere… 
Întrucât trecem printr-o perioadă în care fiecare trebuie (ar trebui) să-și (re)găsească liniștea, să discute cu el însuși, să-și vadă punctele slabe, în liniștea nopții încerc să-mi ,,oblojesc” sufletul recitind Sfânta Scriptură. În această lume tulburată și depărtată de credință, singurul mod de a dobândi ceea ce mulți caută, dar puțini găsesc - liniștea - este fără îndoială, împărtășirea cu cuvintele Domnului Hristos. Cât de atent și cu câtă ,,eleganță” se comportă cu omul, cu câtă dragoste-i vorbea. Cui? Omului de atunci și omului de azi! Vă redau mai jos îndemnul Mântuitorului care m-a motivat și mi-a dat puterea să aștern pe hârtie aceste rânduri - sentimentele de moment.
,,Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Și, dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? (...) Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.” (Luca, 6)
De multe ori m-am întrebat dacă noi, oamenii secolului 21, mai suntem interesați să aflăm, să cunoaștem și eventual să alegem calea vieții creștine. 
Dar cea mai potrivită mi se pare afirmația unui filosof, matematician și istoric englez, Bertrand Russel, care spunea că: ,,Ceea ce oamenii doresc de fapt, nu este cunoașterea, ci certitudinea”. Mare adevăr! Se naște însă o întrebare: dacă nu pui în practică învățătura, cum poți cunoaște dacă aduce roadă? Dacă nu înveți, cum vei ști cum trebuie să te comporți?
Nu mă voi opri asupra cuvintelor: ,,Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea”, deoarece cred că în zbuciumul acestor vremuri, omul modern este într-o confuzie ce nu-l lasă adesea să deosebească păcatul de virtute, binele de rău sau dragostea de nepăsare; ci voi încerca să vă spun ceea ce s-a ,,oprit” în inima mea - milostenia - ,,Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv” - stare care ar fi bine să ne caracterizeze pe fiecare dintre noi, astăzi mai mult ca niciodată!
,,Mila este mai mare decât iertarea, pentru că iertarea este prima jumătate a drumului, iar fapta iubirii, a milosteniei, este drumul întreg”, spunea Sfântul Nicolae Velimirovici. Astfel, dacă rodul iubirii este într-adevăr milostenia, atunci această faptă devine vizibilă și cu ochii trupești. 
Întrucât iertarea este baza sau, dacă doriți, începutul milosteniei, îmi aduc aminte o scurtă povestioară pe care încerc să o redau în câteva rânduri:
O mamă avea un băiat foarte silitor, student la universitate, de unde-i aducea cele mai frumoase rezultate. A venit războiul și băiatul a fost chemat să plece pe front. La scurt timp, mama a primit vestea că unicul ei băiat a murit la datorie, servind patria.
Atunci, mama s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită măcar o dată băiatul, în vis, că să-l mai vadă. Doar o singură dată. Rugăciunea i-a fost ascultată și i s-a promis că îi va fi trimis, putând să retrăiască împreună câteva minute din viața lor trecută. A fost însă întrebată: „Gândește-te bine, care momente din viața lui și a ta le alegi, pentru aceasta? Gândește-te bine. Vrei să vină ca student la universitate, cu frumoasele rezultate care te bucurau atâta? Sau, poate vrei să vină îmbrăcat de pe front, încununat cu laudele comandanților lui, înainte de a muri?”.
Femeia a stat, s-a gândit și a răspuns: „Dacă ar fi posibil să-mi fie redat copilul pentru a retrăi câteva minute, aș vrea ca ele să fie din copilăria lui. Fiindcă îmi aduc aminte de o întâmplare cu el, de când era copil. Era în grădină și a făcut o greșeală. Când am ieșit din casă și am văzut greșeala pe care a făcut-o, eram gata să-l pedepsesc. A alergat către mine plângând și mi-a cerut iertare. Dar a făcut-o cu atâta sinceritate, cu atâta încredere că eu îl voi ierta, s-a lipit de trupul meu cu atâta dragoste, cu atâta părere de rău că m-a supărat, încât nu numai că l-am iertat, dar clipele acelea au fost cele mai frumoase din viața mea. Pe acelea nu pot să le uit și, dacă e posibil, pe acelea aș vrea să le retrăiesc…”.
În aceste rânduri nu este vorba de milă, ci de căință adevărată și iertare adevărată. Dar, că să ajungi să poți avea întipărită în inimă mila, trebuie să cunoști întâi ce este iertarea. Iar ca să poți avea în inimă iertarea, poate că ar trebui experimentată mai întâi pe propria persoană, pentru că așa cum copilul avea nevoie de iertare, cu siguranță și noi avem nevoie de iertare la rândul nostru. Cine a fost iertat pentru o faptă care, să spunem, trebuia pedepsită, numai acela a simțit ușurarea și bucuria iertării, sentimentul de libertate, sentimentul că a fost iertat! Este o stare care nu poate fi spusă, ci doar trăită! Imaginați-vă în fața unui judecător, acuzați de o faptă pentru care nu există îngăduire, ,,cu inima cât un purice”, așteptând verdictul sau poate o minune… Și minunea se întâmplă. Da, ai fost iertat, ai primit mila pe care nici nu o așteptai. Este ceva dumnezeiesc! Am auzit oameni spunând că milostenia nu este decât compasiune pasivă și fără rezultat, dar personal cred că este un gest activ prin care ne dovedim dragostea față de celălalt. Iar în acest gest se ascunde o frumusețe rară, dumnezeiască, căci ,,frumusețea milosteniei nu se măsoară după cantitate, ci după dărnicia sufletului”, spunea Sfântul Ioan Hrisostom. Vedeți cât de simplu este să-ți descoperi frumusețea sufletului? Această frumusețe cum se poate descrie?
Am ajuns la certitudinea că milostenia face vizibilă mila lui Dumnezeu. Dar există oameni care nu o văd! De ce? Oare pentru faptul că nu-i caracterizează aceste fapte? Sau pentru că egoismul se cuibărește atât de subtil în sufletul nostru, încât ne obișnuim să judecăm pe celălalt și faptele lui după comportamentul nostru? Nu ne mai raportăm la Domnul Hristos, ci la noi înșine! Am ajuns la ,,performanța” de a nu mai avea ca model în viață pe Domnul Hristos, ci ne încredem doar în faptele noastre! 
Personal, am ajuns la convingerea că nu numai păcatul ne desparte de Domnul Hristos, ci mai degrabă îngâmfarea cu și în care trăim! Nu cunoștințele sau poziția socială ne oferă întâietate în fața Domnului, ci pocăința sinceră, pornită din inimă. Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Cunoștința însă îngâmfă, dar iubirea zidește!” (1 Cor. 8,1).
Știu că ni se pare greu de aplicat în viață cuvântul Evangheliei, considerând că este imposibil să-l trăim după cum suntem îndemnați, motivând de cele mai multe ori că am suferit din cauza semenilor. Atunci cum putem învăța să iubim, să facem binele sau cum putem reuși să dăm fără să așteptăm să primim înapoi (răsplata)? Prin prietenul și aproapele tău! Prin această relație de prietenie, de dragoste frățească, putem învăța să iubim, să iertăm, să facem binele, să dăm necondiționat. Această relație devine începutul unui comportament ce este bineplăcut Domnului Hristos și în același timp ne ,,îmbogățește” pe noi sufletește.
Ca o continuitate a acestor îndemnuri date de Domnul Hristos, mi se pare a fi imnul dragostei al Sfântului Apostol Pavel: ,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.” (1 Corinteni 13).
Dacă ar fi să recapitulăm: răbdare, bunăvoință, generozitate, smerenie, lepădare de sine, îngăduință, simplitate, sinceritate. Oare nu sunt virtuți pe care le trăim într-o relație de prietenie? Nu cred că există om care să nu fi fost rănit cel puțin o dată de prietenul său, dar atunci când acesta își mărturisește greșeala și încearcă să o îndrepte, cel care urmează calea vieții creștine îl iartă cu bunăvoință și sinceritate, cu smerenie și simplitate, asemenea mamei din scurta povestioară.
Poate că dintre toate aceste virtuți enumerate lipsește credința la prima vedere, însă ea este rodul tuturor acestor virtuți! Așa cum roada lor este încrederea, tot așa și în relația cu Domnul Hristos: punând în practică sfaturile Lui ne întărim în credință! Iar iubirea este credința adevărată!
În încheiere, dacă ar fi să concluzionez, aș afirma că menirea noastră ca oameni sau, mai bine spus, sensul vieții creștine este mai întâi să învățăm a iubi și după aceea să o transformăm în fapte. Cred că Domnul Hristos ne spune: Cercetați-vă inima, nu mintea! Și să nu uităm că ,,Inima are rațiunile ei pe care mintea nu le cunoaște” (Blaise Pascal).
jr. Eugen Antohi - Parohia Sf. Vasile Tătăraşi