Cred că, dacă vom trăi cu credință, cu nădejde și cu iubire, noțiunea de om sfânt, de om bineplăcut lui Dumnezeu nu va fi doar un vis, un mit sau doar o dorință greu de îndeplinit, ci realitate!
Îmi spunea cineva că dacă mergi des la biserică ai șansa de a dobândi sfințenia, de a câștiga harul Lui Dumnezeu...dar, eu cred că trebuie ceva mai mult.
Peste tot se tot fac sondaje de opinie și statistici. Așa îndrăznesc și eu să adresez o întrebare tuturor: „Ce înseamnă să fii sfânt?”.
Poate că ar trebui să reformulez cu: „Ce înseamnă pentru voi sfințenia?”, dar oricum ar fi, mi-ar plăcea să primesc un răspuns. Nu pentru că mi-l datorați mie, ci vouă și Domnului Iisus. Întru acestea se va vedea dacă am înțeles Taina, dacă L-am înțeles pe Hristos.
Iată că ne aflăm la începutul unui nou an bisericesc - tocmai am ieșit din postul Adormirii Maicii Domnului, după o perioadă de pocăință, de rugăciune, de speranță, de bucurie din viața noastră, după cum simt eu - și încercăm să ne lepădam de omul vechi, să ne împodobim cu Harul pocăinței. Îmi place să cred că încă mai sunt suflete care privesc cu nădejde spre Înviere, având speranța că noul an bisericesc care începe va fi cu folos spre mântuirea fiecăruia dintre noi.
Deci, cum să ne sfințim? Foarte mulți dintre cei cu care am avut prilejul să vorbesc, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce implică sfințenia și nici cum se poate dobândi. Nu vorbesc despre basme sau ipoteze nereușite, ci cred că ne putem sfinți și astăzi. Ajunge durerii acesteia lumești deznădejdea cu care trăim viața de zi cu zi, nu trebuie să ne influențeze și relația cu Dumnezeu. Nu trebuie să rămânem pironiți cu ochii către lacrimile pe care le vărsăm noi sau cei de lângă noi, ci să încercăm să înțelegem că durerea nevoinței este asemănătoare durerii nașterii întru Hristos, așa cum durerile femeii însărcinate capătă sens prin bucuria de a se naște un om pe lume (Ioan 19,21). Dar, aș îndrăzni să spun că, acum noi ne naștem în Împărăția Cerurilor.
Pentru cel ce nu are cunoștințe religioase sau, mai bine spus, pentru majoritatea dintre noi, a fi sfânt înseamnă a face binele, a merge la biserică, a posti etc., într-un cuvânt, ceea ce am învățat în familie, la școală sau citind diferite cărți cu conținut duhovnicesc. Pentru alții, poate ceva mai mult: să te rogi mai des, să te spovedești, să fii corect, să fii sincer. Pentru mine, cred că noțiunea de sfânt ar trebui să ne determine să iubim mai mult, necondiționat!
Dumnezeu nu se adresează rațiunii sau nevoilor rituale prin care ne putem curăți de păcate, ci vrea să-L iubim. Să ne iubim unii pe alții și să împărtășim iubirea tuturor. În afară de toate binefacerile psihoterapeutice pe care le are iubirea în viața omului, este cea mai sigură cale că nu ne aflăm în înșelare, ci urmăm și slujim Domnului Hristos. Mintea te poate înșela, dar inima nu. În minte gândul se poate strâmba, dar în inimă se sălășluiește Harul și înalță toată ființa către Dumnezeu.
Omul este o ființă psiho-fizică (suflet și trup) și, într-un fel sau altul, simte nevoia de a-și manifesta credința mai mult sau mai puțin. Cred că cele mai importante virtuți ale omului sunt: credința, nădejdea și iubirea; dar cea mai mare dintre ele este iubirea - prin care se realizează comuniunea cu Dumnezeu (1 Cor. 13,13). Personal, consider că aceste virtuți „teologice” nu sunt altceva decât talanții cu care fiecare suflet a fost înzestrat în viața aceasta. Pe lângă acești trei talanți trebuie să aducem și alți trei: bunătatea, milostenia și smerenia.
Acestea sunt caracteristicile creștinului adevărat, prin acestea se deosebește de cel necuviincios. Să nu le îngropăm ca cel care a avut numai un talant, ci să le (să ne) dăm Domnului din tot sufletul, din tot cugetul, din toată puterea ființei noastre. Ce s-ar face omul dacă nu ar exista acestea trei? Acolo unde ele nu sunt, există un gol imens în sufletul omului. Vreau să vă aduc aminte că, sufletul nu se umple precum stomacul cu bunătăți, ci cu trăiri.
Dacă ar fi să vorbim despre cele trei virtuți care ne conduc către mântuire putem afirma că:
Credința nu este altceva decât certitudinea cunoașterii ce se dezvoltă în statornicie și aduce ca rod siguranța, temelie neclintită în furtuna acestei vieți. Fără de ea, cred că omul este ca o barcă ce nu are destinație, un suflet rătăcit ce nu-și găsește liniștea. Nu credința dăunează omului, ci omul dăunează credinței dacă nu este și trăită în fapte. Faptele vor fi cele ce vor da bucurii sufletului, iar aceste trăiri vor fi atingeri de Har prin care Domnul Hristos vine și se sălășluiește împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt în inimile noastre.
Nădejdea este prima rază de lumină în întunericul acestei vieți. Este puterea ce pune în mișcare mintea și trupul spre a deveni mai buni, mai frumoși, mai luptători. Este izvorul nesecat ce-și strânge apa (cea vie despre care vorbește Domnul Iisus samarinencei) din credința în El, aduce trupului și sufletului certitudinea că nimic nu este în zadar, totul este spre mântuirea și bucuria noastră. Fără nădejde omul nu va putea trăi, fără speranță sufletul nu se va putea îndrepta către Domnul, iar în viața de acum nu se poate bucura pe deplin de cele trăite sau avute. Speranța este mai necesară decât credința, dar se completează una pe cealaltă încât cu greu le poți împărți în două. Este ca și cum ai încerca să desparți lumina de căldură.
Iubirea. În sfârșit, iubirea! Dacă ai ajuns să iubești, ai ajuns plăcut Lui Dumnezeu și Dumnezeu este permanent cu tine. Dacă iubești, ai totul: credință, nădejde, bucurie, smerenie, milostenie și jertfă. Credința ți-e viața, viața-ți este nădejde în care nu există niciun pic de îndoială, bucuria-ți este lumina vieții, smerenia-ți este stare firească în care trăiești pacea, milostenia-ți este dar din darul Domnului, iar jertfa-ți este arma prin care învingi voia ta spre a fi în Voia Lui.
Iubirea, metaforic vorbind, reprezintă inima ce trimite sângele către toate organele vitale pentru o viață sănătoasă. Fără ea, totul nu este altceva decât un vis urât, o credință netrăită și speranță neîmplinită. Totul devine trăire, sentiment dumnezeiesc. Rugăciunile nu mai sunt vorbe, ci suflet înălțat la Cer; postul nu mai este abținere de la mâncare, ci înfrânare de la tot ceea ce întristează pe Domnul; pocăința nu mai este neînțeleasă, iar inima curată tânjește după iertare.
Cred că, dacă vom trăi cu credință, cu nădejde și cu iubire, noțiunea de om sfânt, de om bineplăcut lui Dumnezeu nu va fi doar un vis, un mit sau doar o dorință greu de îndeplinit, ci realitate!
Îmi spunea cineva că dacă mergi des la biserică ai șansa de a dobândi sfințenia, de a câștiga harul Lui Dumnezeu...dar, eu cred că trebuie ceva mai mult. Într-adevăr, participarea la Sfintele Liturghii reprezintă temelia (începutul) mântuirii, dar consolidarea acesteia este posibilă doar rugând pe Dumnezeu să ne dea puterea de a reuși. Și pentru a reuși să ne apropiem de Dumnezeu, iertarea păcatelor noastre este o condiție esențială. Dacă vă aduceți aminte, părintele Iulian a spus în predica „Datornicului nemilostiv” că iertarea (păcatelor) datoriilor se poate face doar ca urmare a rugăciunii. „Atunci, chemându-l, stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o fiindcă m-ai rugat.” (Matei 18, 23-35)
În fine...și eu merg la Biserică, dar, sunt momente când sunt „departe”, când simt că nu am puterea să mă rog...și nu am nicio scuză. Stau cu capul aplecat de rușinea păcatelor, îmi recunosc neputința ce naște deznădejde uneori și îmi înalț privirea către Cer atunci când simt nevoia să strig „Doamne, nu merit iubirea Ta!” și iarăși îmi aplec capul lăcrimând că nu pot să iubesc, nu pot să mă jertfesc, nu pot să mijlocesc ca sfinții Tăi, Iisuse.
jr. Eugen Antohi - parohia Sf. Vasile Tătăraşi
