Doamne, ce se întâmplă cu mine?

Nu de puține ori, la birou sau în viața de zi cu zi, am auzit că este din ce în ce mai greu să ne găsim perechea, să ne înțelegem cu ceilalți și de multe ori simțim o frică ascunsă, trăind într-o continuă stare de neliniște. Este greu să ne facem prieteni. Nu găsim rezolvare problemelor de zi cu zi și, fără să realizăm, grija zilei de mâine își pune amprenta nu numai pe tot ceea ce suntem, ci chiar și pe suflet. Cu toate că trăim într-o lume a secolului 21 care încearcă să ne ofere nenumărate clipe de bucurie și tot felul de produse care ar trebui să ne îmbunătățească atât viața, cât și pe noi ca oameni, nu reușim să găsim calea către Lumina de care cu toții avem neapărată nevoie, încurcându-ne în hățișul gândurilor și uităm să ne punem nădejdea în Cel care a creat tot ceea ce ne înconjoară și pe noi înșine. 
Gândindu-mă la o rezolvare a „speței”, mi-a venit în minte o secvență dintr-un film în care un om primește vestea că trebuie să ajungă urgent într-un oraș dintr-un stat vecin. Acțiunea se petrece undeva în Statele Unite ale Americii, dar acest aspect nu are nicio importanță. Fără prea mari pregătiri, și-a luat soția și copiii și a pornit la drum. Soția, pentru că nu reușise să pună ordine în lucruri și să facă bagajul așa cum obișnuia, era neliniștită și punea o mulțime de întrebări: „Cunoști drumul?”, „Dacă li se face foame copiilor, unde vom opri să mâncăm?”, „Dacă vom avea probleme cu mașina, unde le vom rezolva?” și multe altele asemenea. Soțul îi spunea să stea liniștită și că la vremea cuvenită toate se vor rezolva.
Obosită de întrebările adresate soțului și nefiind mulțumită de asigurările primite, privește în oglindă și observă că cei doi copii, aflați pe bancheta din spate, erau liniștiți și admirau bucuroși peisajele. Observând cât de liniștiți și entuziaști erau, mama i-a întrebat: „Nu vă este frică? Nu sunteți îngrijorați pentru această călătorie?”. Unul dintre ei a răspuns: „Conduce tata, de ce mi-aș face griji?”.
Cred cu convingere că același lucru se întâmplă și în viață. Suntem chemați să ajungem la o destinație. Dacă avem credința că Dumnezeu ne conduce pe drumul pe care suntem chemați, nu avem de ce să ne facem griji. Cu toate acestea, nu avem încrederea că toate greutățile vieții numai cu ajutorul Lui le putem depăși. Și totuși nu suntem mulțumiți deplin, bucuria ne este atât de fragilă. De ce? Nu ar trebui ca toate câte le avem, toate câte le dorim (sau toate experiențele acestei vieți prin care noi suntem trecători) să ne împlinească? Într-o predică recentă, părintele Iulian a spus că noi suntem trecători în această viață, iar asupra a tot ceea ce avem și ne înconjoară nu suntem decât „administratori”. Nimic nu este al nostru. Nimic nu am adus pe lume odată cu noi și, implicit, nimic nu vom lua cu noi din această lume! Ceea ce cu siguranță ne aparține sunt doar faptele bune și cele rele deopotrivă…
Cu toții am realizat la un moment dat că gândurile care ne invadează mintea nu sunt ale noastre sau, mai bine spus, nu reflectă voința noastră. Aici nu vreau să mă refer doar la alții, ci, și eu am avut momente când mă invadau diverse gânduri care nu aveau nimic de-a face cu ceea ce gândeam, cu ceea ce simțeam…cu ceea ce sunt. Atunci am zis: „Doamne, ce se întâmplă cu mine? De unde vin aceste gânduri?”. Cred că trăim într-o mare capcană ce ne-a întins-o vrăjmașul. Să nu uităm că necuratul nu poate face nimic fără voia noastră. În lucrarea intitulată „Despre mărginita putere a diavolului”, Sfântul Ioan Gură de Aur explică de ce diavolul nu are putere fizică asupra noastră. El nu ne poate forța să săvârșim ceva rău. Singura influență pe care o are este asupra gândurilor noastre. Astfel, în a sa lucrare, Sfântul Ioan precizează faptul că, în răutatea caracteristică a diavolului, dacă Dumnezeu i-ar da putere directă asupra noastră, pur și simplu nu am mai exista, dar Dumnezeu nu l-a investit cu această putere. Astfel, putem fi vulnerabili doar în sfera mentală a gândurilor. Oare mai avem timp să realizăm dacă ceea ce gândim pe moment ne este caracteristic nouă? Pentru că suntem atât de invadați de grijile lumești, orbiți cu reclame și prezentări de produse, subconștientul nostru nu mai poate discerne care ne este într-adevăr dorința și ce avem nevoie în viață. Am ajuns în acest secol al „luminii” ca dorințele și nevoile noastre să ne fie create de „ei”, de cei fără chip și dragoste de noi, de cei care venerează doar banul. Iar astfel, gândurile ne acaparează voința, până în clipa în care obosim sufletește și trupește!
Despre această stare de oboseală trupească și mai ales sufletească am mai scris și voi mai scrie, pentru că această stare devine, după părerea multora dintre noi, firească – ceea ce nu ar trebui să fie așa. Discernământul de care cu toții avem nevoie în viață, este pe cale de dispariție; pentru că ne încredem mai mult în tot ceea ce este pământesc, în tot ceea ce este creat de mâini omenești, decât în Domnul Hristos care ne spune: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”. Oare cum vom putea scăpa de grijile care uneori ne doboară, cum vom putea consolida prietenia cu aproapele nostru sau cum vom putea găsi rezolvare tulburărilor sufletești care se abat peste noi, dacă din dorința intensă a unor plăceri, uitând că tot ce avem acum este trecător, nu apelăm cu încredere la „Doctorul sufletelor și trupurilor noastre”? Dacă acel copil, din exemplul de mai sus, avea încredere deplină de a se lăsa în grija tatălui său, de ce să nu ne lăsăm și noi în grija Tatălui Nostru și să spunem: „Doamne, ție îți încredințez grijile mele!”. Oare nu ne aude? Cu siguranță ne-ar auzi dacă am apela cu încredere la ajutorul Lui, dar, din nefericire, suntem dispuși să apelăm la oricine și la orice, mai puțin la El. 
Înclin să cred că această lume, a secolului 21, a reușit pe toate căile ce acum le are la dispoziție (mass-media și mai ales internetul) să ne transforme în „clienți”, într-o așa măsură încât nici noi, la rândul nostru, nu putem vedea că cel de lângă noi nu este „un oarecare”, ci un suflet asemenea nouă. Dar, dacă ne gândim mai bine, sufletul nu se poate cumpăra și nici nu se întreține cu plăceri lumești, cu noutăți din mass-media sau cu ură, ci are nevoie de sentimentul care în noi a cam adormit. Personal, am ajuns la convingerea că doar iubind pe cel de lângă mine, și nu plăcerea, mă va ajuta să mă „trezesc” și să mă liniștesc sufletește.
În această lume care se îndepărtează de tot ceea ce este credință, în care termenul „ateu” este mai des folosit decât numele Domnului Hristos, este întipărită convingerea că dacă vrei ceva trebuie să plătești. În subconștient credem că dacă vom plăti, atunci vom avea. Dar, prin faptul că plătesc ceea ce-mi doresc de fiecare dată atunci când am posibilitatea și simt nevoia, am ajuns efectiv în imposibilitatea să mai vad și nevoia celuilalt. Și cu „ajutorul” acestei societăți de consum în care trăim, încet - încet îmi alimentez egoismul până la măsura în care devin incapabil să mai dau fără să iau. Atunci când nu primesc ce aștept, mă tulbur atât de tare, încât nu pot gândi că este posibil ca cel de lângă mine, în clipa în care eu cer, el să nu poată dărui. Trist, dar așa este. 
Domnul Hristos ne-a învrednicit să fim creștini și să-I purtăm Harul, fie că am conștientizat sau nu, iar modelul nostru în viață ar trebui să fie numai Hristos! Poate că sunt păreri care spun că insist prea mult pe acest aspect, dar pentru că suntem atât de „încețoșați” și chiar orbiți de întunericul dorințelor noastre, ne frământăm cu mintea pentru orice este lumesc ajungând, din nefericire, și la deznădejde, nerealizând că dragostea noastră pentru lumea aceasta este mai mare decât dragostea care ar trebui să fie dată Lui.
Atunci ne vom pune întrebarea: Este păcat? Dacă vom citi din scrierile duhovnicești, vom afla că este păcat atunci când punem plăcerea noastră mai presus de Domnul Hristos, mai presus de bucuria de a fi creștini. Iar pe aproapele nostru îl vedem și îl considerăm cu adevărat aproapele nostru numai când ne poate oferi ceva. Haideți totuși acum, până nu este prea târziu, să punem un început bun prin a-I da slavă Lui Dumnezeu pentru tot ceea ce avem sau nu avem!
Bineînțeles că fiecare dintre noi, atunci când dăruiește, vrea să primească, însă important este cum. Am putea cântări puțin lucrurile gândindu-ne ce cerem și de ce, dar ne aflăm într-o continuă alergătură ce ne fură răgazul de a gândi cât de folositor ne este ceea ce vrem.
Sfântul Apostol Pavel spunea că: „Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate-mi sunt de folos”. Suntem însă atât de „avansați” duhovnicește încât să deosebim nevoia de satisfacerea plăcerii? De multe ori le confundăm, de aceea tristețea înlocuiește adeseori bucuria…  Lucrul cel mai bun este măsura, echilibrul ce trebuie să existe între „a da” și „a lua”; nu voi reuși să am măsură dacă privesc viața numai prin prisma dorințelor mele, ci ar trebui să văd și lipsa celuilalt sau durerea lui; nevoia lui de a fi iubit ca suflet, ca om. Este nevoie să iau, să am; dar, pun întrebarea: Îi mulțumesc și Domnului că a încuviințat să iau, să am? La o predică, părintele Iulian a spus că mulți uită să mulțumească lui Dumnezeu motivând lipsa timpului, invocând faptul că dimineața sunt prea grăbiți, iar seara prea obosiți. 
Astfel, timpul ce îl avem la dispoziție îl folosim pentru satisfacerea nevoilor personale, însă nu realizam că aceasta nu ne ajută să ne împăcăm cu noi, sau mai mult decât atât, să ne împăcăm cu Domnul, ci nu face decât să ne îndepărteze de Harul primit la Sfântul Botez, de cel de lângă noi care are nevoie să fie și el iubit și prețuit; și nu în ultimul rând, de Hristos. Aceasta este cauza fricii de neprevăzut și a singurătății de azi…
Nu cred că aceasta este calea noastră, ci calea dragostei care, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel în epistola sa: „este binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută la ale sale, nu se aprinde la mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (1 Cor. 13, 4-5).
Poate dacă am simți mai puternic prezența lui Hristos în viața noastră, nu am mai fi atât de căutători ai plăcerilor lumești. Dar nu simțim profund aceasta tocmai pentru faptul că prin aproape tot ceea ce facem ne îndepărtăm de El, făcând de cele mai multe ori ceea ce nu este bineplăcut Lui. Este însă păcat mare să negăm prezența Lui în viața noastră! Este ca și cum aș spune că soarele nu răsare și pentru noi, ci numai pentru ceilalți! Depinde de fiecare dintre noi dacă vrea să privească la frumusețea soarelui, gândindu-se la binefacerile lui, sau să se închidă într-o cameră cu geamurile închise și jaluzelele trase. Căci El, Mântuitorul nostru, este singurul care ne respectă pe deplin libertatea și ne lasă timpul necesar să ne decidem ce dorim cu adevărat în viață.
Referitor la frica de neprevăzut, la grija zilei de mâine, la lipsa timpului pentru rugăciune și la mulțimea gândurilor care ne copleșesc, ar fi multe se spus. Închei „pledoaria” mea cu un citat care mi-a plăcut și care mi-a dat mult de gândit referitor la relația Om - Dumnezeu: „Pe om trebuie să-l cunoști ca să-l iubești, pe Dumnezeu trebuie să-L iubești ca să-L cunoști!”.
jr. Eugen Antohi  - parohia Sf. Vasile Tătăraşi