Libertatea de a alege

Unii cred că trăim vremurile din urmă, alții cred că mai avem timp până să ajungem acolo. Eu cred că trăim vremuri binecuvântate, chiar dacă păcatul s-a înmulțit, credința a răcit, iubirea-i foarte rară și noi devenim din ce în ce mai neputincioși.
Viața este o cale, viața în și cu Hristos este Calea cea adevărată. Însăși existența este o conlucrare cu Dumnezeu. Iar această cale se rezumă la o așteptare din partea Lui Dumnezeu spre a ne decide definitiv dacă vrem să fim cu El sau nu; iar noi prin ceea ce facem, prin ceea ce gândim, prin tot comportamentul nostru înaintăm.
Și pe această cale, în zbuciumul acesta existențial, fiecare dintre noi, cel puțin o dată s-a simțit la o răscruce de drumuri. Adesea ne-am întrebat: Pe ce cale trebuie să o apuc? Ce să aleg? Am observat că după ce înaintăm în vârstă, cei mai mulți dintre noi se întreabă: Dacă nu aș fi luat aceste decizi, oare cum ar fi fost viața mea? Și astfel stăm sub semnul întrebării fără să dăm glas îndemnului de a fi mulțumiți de ceea ce suntem, de ceea ce avem.
Astăzi (și nu numai) suntem martori ai unei chemări a lui Hristos de a-I urma. Este o diferență mare între chemare și îndemn. Când suntem chemați înseamnă că mergem în urma cuiva, în situația noastră mergem în urma Lui, iar El ne îndrumă știind ce este cel mai bine pentru noi, deoarece cunoaște drumul. Când suntem îndemnați, mergem pe o cale care ni se arată, dar nu avem pe cine urma, căci nu există un înainte-mergător ca în cazul chemării. Așadar, dacă Hristos merge înaintea noastră ca Păstorul sufletelor ce vor să se mântuiască, noi nu avem altceva de făcut decât să-I urmăm, să mergem către El.
Dar dacă tot vorbim de viață ca o cale, mi-am adus aminte de cuvintele lui Eminescu: Oamenii se împart în două categorii: unii care caută și nu găsesc, alții care găsesc și nu sunt mulțumiți… Doamne, cât de adevărat!
În prima categorie, a celor „ce caută și nu găsesc” sunt acei oameni care nu au conștientizat că fără Hristos viața nu are sens. Există un gol al existenței care nu poate fi umplut decât de Dumnezeu. Oricât de mult ar căuta la plăcerile lumești, nu pot fi mulțumiți, pentru că pur și simplu nu se vor simți iubiți. Odată cu trecerea anilor, am realizat că omul în adâncul lui caută dragostea, numai dragostea îi poate umple golul existențial. Cred că este mare lucru să te simți iubit! Nu să ți se spună că ești iubit, ci să ajungi să simți în inima ta ecoul iubirii. Căutăm în păcate bucuriile trupului, fără să conștientizăm, ne dorim ca prin păcatele noastre (de care nu ne putem debarasa) să simțim dragostea Tatălui, însă păcatul nu face altceva decât să ne înșele. Un singur lucru să știți: niciodată păcatul nu te face să te simți iubit!!!
În cea de-a doua categorie, a celor „ce găsesc și nu sunt mulțumiți” cred că ne regăsim cei mai mulți dintre noi, cei mai mulți creștini. Deși ne aflăm pe Calea cea adevărată și suntem sau, doar ne place să afirmăm că suntem credincioși Lui Hristos, adesea ne simțim confuzi și nemulțumiți! Pentru că ne plângem că nu ne sunt ascultate rugăciunile, că nu ne așteptam la cele ce ni se întâmplă, că vrem să vedem minuni ca să ne întărim în credință, s.a.m.d…și uite așa, nesimțindu-ne mulțumiți, facem un pas înainte....trei pași înapoi. 
În susținerea celor afirmate, vă spun o povestioară: „Odată trăia un om tare evlavios. În fiecare zi, de cum se trezea, se spăla și apoi mergea la biserică la Sfânta Liturghie. Mai tot timpul se ruga zicând: Doamne, eu vin mereu la tine, n-am lipsit niciodată. Dimineața și seara mă rog, dau de pomană, fac milostenie.... N-ai putea veni și tu odată la mine? Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și i-a spus: Mâine voi veni la tine!
Ce bucurie pe bietul om. A curățat toată casa, a făcut mâncare, a aprins lumânări. În camera de oaspeți a orânduit mulțime de tăvi pline cu fructe, plăcinte și flori. Toate erau pregătite pentru a-L primi pe Dumnezeu.
Pe la ceasul utreniei, un băiețel, care tocmai trecea pe acolo, zărește prin fereastra deschisă tăvile cu plăcinte, se aproprie de geam și spune:
- Tataie, ai multe plăcinte, nu-mi dai și mie una?
Mâniat de îndrăzneala copilului, omul îi răspunde supărat:
- Ia șterge-o, împielițatule...
Băiețelul înfricoșat pleacă fugind. Clopotul anunța sfârșitul Sfintei Liturghii. Omul își spune: De bună seamă, Dumnezeu va veni după slujbă. Îngândurat, s-a așezat pe banca din fața casei. Vine un cerșetor și-i cere ceva de pomană. În mâhnirea și deznădăjduirea sa, omul îl alungă, fără prea multă vorbă. Trece și amiaza și Dumnezeu tot nu apare. Vine seara. Tot mai abătut omul nostru așteaptă vizita făgăduită. La ceasul vecerniei, se înfățișează un pelerin și-l roagă:
- Îngăduie-mi să mă odihnesc în casa ta și să-mi petrec noaptea aici…
- Nici gând!
S-a înnoptat. „Dumnezeu nu și-a ținut făgăduiala” își spune sărmanul om necăjit.
A doua zi, creștinul nostru merge la biserică, la Sfânta Liturghie, ducând prinosurile și izbucnește în lacrimi:
 - Doamne, te-am așteptat toată ziua și n-ai venit la mine așa cum ai făgăduit! De ce?
 - De trei ori am venit și de trei ori m-ai alungat…”
Oare, noi cei care citim această poveste, de câte ori nu L-am alungat pe Dumnezeu? Fără îndoială, Dumnezeu a respectat, respectă și va respecta libertatea omului. Încă din Rai omul se bucură de acest privilegiu, însă din păcate nu știm niciodată să facem uz de el! Acest dar, acest privilegiu dat numai omului, este în același timp și o responsabilitate pe umerii noștri. Dar așa cum este necesar oxigenul pentru viață, tot așa este necesară libertatea pentru om, dar „libertatea constă în a voi ca lucrurile să se întâmple nu cum vrei tu, ci cum este drept să se întâmple” (Epictet).
De multe ori auzim sintagma sau, mai bine spus, îndemnul să-ți iei crucea ta și să-I urmezi Lui. Pentru „cine voiește” - acest îndemn ne pune în fața unei realități adânci a vieții noastre. Zilele trecute am găsit un citat al Sfântului Antonie cel Mare care suna cam așa: „Dacă vrei, ești rob patimilor; și iarăși dacă vrei, ești liber să nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă. Iar cel ce biruie patimile trupului se încununează cu nemurirea. Căci de n-ar fi patimile, n-ar fi nici virtuțile, nici cununile dăruite de Dumnezeu celor vrednici dintre oameni…”
Personal, vin cu îndemnul: Haideți să ne cunoaștem mai întâi pe noi înșine! Haideți să privim atent la singurele realități ale vieții pământești: libertatea / eu / păcatul. Vedeți, suntem la mijloc! Între libertate și păcat…dar mai înainte de toate să ne cunoaștem pe noi înșine! Cred că, dacă te cunoști pe tine însuți, atunci vei putea cu adevărat să-I urmezi lui Hristos și vei putea fi stăpân pe tine, pentru că „celui ce se cunoaște pe sine i se dă cunoștința tuturor” (Sf. Petru Damaschin).
Am impresia că viața are o traiectorie orizontală, ne mișcăm continuu pe orizontală. În același timp, Harul are o traiectorie total opusă: de sus în jos, pe verticală! Harul se pogoară de sus de la Părintele Luminilor, după cum spune Sf. Ap. Iacov în epistola sa. Astfel, când întâlnește sufletul omului, are loc prima răscruce în viața noastră! Tendința noastră de a fi pământești (orizontala) se întâlnește cu Harul ce se pogoară la noi (verticala) și începe o frământare…adesea dureroasă între a urma calea noastră și a urma calea Lui… Începem să ne simțim la răscruce de drumuri. Dar nu este o răscruce de drumuri, ci întâlnirea cu Harul lui Dumnezeu; o simțim ca răscruce pentru că suntem înclinați să facem voia noastră, ne este greu să facem voia Domnului. Îmi aduc aminte de cuvântul părintelui Galeriu: „Crucea este locul întâlnirii dintre Dumnezeu și om”.
Așadar, însăși viața este o cruce atunci când vrei să fii cu El, o cruce între lumea ta și starea în care ești chemat să trăiești cu adevărat! Așa am înțeles eu cuvântul Lui: „cel ce voiește să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze…”. Dar aceasta nu ar fi fost posibil dacă nu aveam libertatea de a alege. 
De multe ori ne punem întrebarea: Doamne, cum să nu mai păcătuiesc? Ispita și păcatul săvârșit sunt singura cale de a ne cunoaște cel mai bine! Este posibilitatea de a-ți vedea „punctele slabe” ale sufletului, este șansa de a te cunoaște cu adevărat și a te „antrena” în lupta cu ispita păcatului. Nu aș vrea să fiu înțeles greșit, nu spun că trebuie să păcătuiești pentru a te cunoaște! Așa cum, ca și copiii mici, întâi am mers de-a bușilea, apoi încet-încet ne-am ridicat în picioare și am început să mergem, dar la fiecare căzătură ne ridicăm și continuăm să pășim, tot așa și în viața duhovnicească, căderea nu înseamnă că nu pot merge, ci că trebuie să continui a încerca…
Din păcate, cel mai adesea nu avem încredințarea că rugăciunile noastre ne sunt ascultate și astfel, rămânem în deznădejde fără să ne ridicăm ochii către El. Dar nu așa ne vom câștiga sufletul, ci ridicându-ne ochii sufletului și, îngenunchind inima în fața Lui vom simți iertarea, „căci precum molia roade haina și caria lemnul, tot așa întristarea mănâncă sufletul omului” (Sf. Ioan Casian).
Închei aceste rânduri cu convingerea că avem nevoie ca Domnul Hristos să ne dăruiască multe încercări. Astfel, dacă vrei poți să rămâi rob patimilor, și iarăși dacă vrei poți să fii liber în Hristos. Cu toții am simțit că lupta-i crâncenă, dar întotdeauna să ne aducem aminte că, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat libertatea de a alege, omul n-ar putea înclina spre bine!
jr. Eugen Antohi - Parohia Sf. Vasile Tătăraşi