Ca să obţinem liniştea pe care cu toţi o aşteptăm, ca să reuşim să înţelegem Sfânta Liturghie, este necesar ca, mersul la biserică să nu se transforme întro rutină, întrun loc pentru socializare, ci să devină pentru fiecare un izvor de binecuvântare şi de putere pentru rezolvarea problemelor vieţii.
Pentru început, vreau sa vă spun că am stat mult pe gânduri, dacă trebuie să scriu aceste lucruri. Probabil, că mulţi vor crede că ceea ce vreau să reflectăm împreună nu are legatură cu comportamentul obişnuit al celor mai mulţi dintre noi, cu zbuciumul de zi cu zi, însă cei ce vor parcurge rândurile de mai jos mă vor înţelege.
Ceea ce m-a motivat să scriu aceste rânduri este că, zilele trecute câţiva prieteni discutau despre faptul că, refuză să meargă duminica la biserică, invocând problemele cotidiene, lipsa timpului, monotonia slujbelor precum şi neînţelegerea lor. Dacă vom privi puţin în interiorul nostru, atunci vom constata că ceva ne lipseşte. Ne lipseşte răbdarea. Cum putem înţelege, cum putem gândi corect dacă nu avem răbdare, răbdarea de a asculta? Cu alte cuvinte, ca să putem gândi corect, adică să putem vedea pe cele duhovniceşti sau, cel puţin, să le dorim şi nu să rămânem pur şi simplu ataşaţi de cele pământeşti şi de cele cotidiene, consider că ar trebui să ne acordăm timp nouă înşine. Să îţi acorzi timp înseamnă să cauţi linişte şi să îţi faci ordine în gânduri. Să poţi dobândi toate acestea, este nevoie de răbdare şi să nu renunţi niciodată să oferi sufletului tau Cuvântul vieţii. Şi apoi, unde te poţi “înfrupta” din Cuvântul vieţii, dacă nu în Sfânta biserică. În continuare, voi transcrie câteva rânduri, care mi-au rămas în minte şi prin care, sper ca fiecare să găsească cuvântul cel bun.
Un tânăr mergea zilnic la părintele său duhovnicesc să ceară cuvânt de folos. La fiecare întâlnire, părintele îl asculta cu răbdare şi îi împărtăşea sfaturi din experiența sa duhovnicească. Din cauză că multe din aceste sfaturi rămâneau neînţelese, tânărul decide să întrerupă întâlnirea zilnică cu părintele său.
Întro zi, părintele s-a întâlnit cu el şi l-a întrebat de ce nu l-a mai vizitat. Tânărul i-a raspuns:
- Mintea mea este grea, motiv pentru care sfaturile pe care le primesc nu le pot înţelege. Îmi este ruşine să te deranjez totdeauna pentru aceleaşi lucruri.
În urma acestui răspuns, părintele l-a chemat la el, a luat o lumânare şi a aprins-o de la candela din cămăruţa sa. Apoi, l-a rugat pe tânăr să i-a mai multe lumânări şi să le aprindă pe toate de la acea candelă.
- S-a împuținat lumina candelei ? a întrebat părintele.
- Nu, a răspuns tânărul.
- Atunci, află că nici eu nu am nimic de pierdut când răspund de mai multe ori. Vino la mine de fiecare dată când ai nevoie.
Nu ştiu dacă aceste rânduri sunt cel mai bun exemplu pentru a răspunde la motivele invocate de cei cărora Sfânta liturghie li se pare ceva plictisitor şi lipsit de sens dar, să ne gândim de două ori înainte de a renunţa la a ne împărtaşi din Cuvântul vietii, chiar dacă de cele mai multe ori, avem impresia că nu-L înţelegem. Să nu uităm că, însuşi Domnul Hristos ne îndeamnă să nu renunţăm, afirmând “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi ” (Matei 11,28). Şi iaraşi, în continuare: “Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11,29). Asa cum lumina candelei nu se împuţinează, tot aşa nici Cuvântul, pentru că este “apă vie”! Chiar dacă nu am reusit sa ne concentrăm şi să înţelegem slujba, nu este o problema de căpătâi, înţelegerea acesteia va veni de la sine, în condiţia în care, nu ne depărtăm de Biserică şi atât timp cât nu renunţăm să credem că acest fapt este posibil.
Omul care doreşte să primească pe Hristos Cuvântul, omul acesta este luminat, are discernământ - adică este cel ce poate şi deosebeşte binele de rău, cel ce nu are în interiorul său confuzie, nu le vede înceţoşate. Pentru exemplificare, să ne gândim la cât de diferită este o zi senină faţă de o zi cu ceaţă!
În jurul nostru, există oameni sfinţi, de care dacă ne apropiem pot să “citească” sufletul nostru, pot să ne spună ceea ce suntem. Nu este nimic magic, nimic supraomenesc. Ei sunt atât de curaţi, încât pot vedea şi sufletul nostru. Aceşti oameni sunt atât de detaşaţi de cele lumeşti, încât pot distinge lucrurile duhovniceşti.
Ca să obţinem liniştea pe care cu toţi o aşteptăm, ca să reuşim să înţelegem Sfânta Liturghie, este necesar ca, mersul la biserică să nu se transforme întro rutină, întrun loc pentru socializare, ci să devină pentru fiecare un izvor de binecuvântare şi de putere pentru rezolvarea problemelor vieţii. Pentru că, de nenumarate ori, ne trezim în timpul Sfintei liturghii, sau mai bine spus realizăm că fizic suntem în biserică, dar mintea noastră umblă cine ştie pe unde! Astfel, se şi explică de ce avem impresia că slujba pare fără de sens, cuvintele fără de înţeles, preotul nu mai termină predica, iar timpul … se scuge cu viteza melcului.
Faptul că nu reuşim să ne concentrăm atenţia, faptul că nu ne putem debarasa de grijile cotidiene, nu înseamnă că este imposibil, ci că nu dăm importanţă mântuirii noastre. Vreau să vă spun că, îndemnul Mântuitorului există pentru fiecare din noi, dar cu toate acestea, de ce nu vrem sa luăm aminte la chemare? În Sfânta Evanghelie găsim cuvintele "Mulţi chemaţi, puţini aleşi”. Eu sunt convins de faptul că, toţi suntem chemaţi, dar aleşi devin doar cei ce răspund chemării! De ce avem impresia că Sfânta liturghie este monotonă, plictisitoare şi parcă, fără de sfârşit? De ce nu ne simţim aleşi? Dacă tot venim la Biserică, de ce nu rămânem până la sfârşitul slujbei? Pentru că nu raspundem chemării!
Cine a avut răbdare să participe la Sfânta liturghie din duminica a 3-a de după Sf. Pasti, s-a “desfătat” cu pilda vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda din Ierusalim. Oare ce era în sufletul acestui slăbanog care de 38 de ani aştepta un semn de la Dumnezeu ? Oare ce nădejde mai putea avea după ce văzuse “grija” celorlalti faţă de el? afirmând “Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldatoare…"! O fi având răbdare? Avea speranţă? Avea credinţă? Sincer, nu ştiu… dar cred că aştepta o minune. L-a dezamăgit Dumnezeu ? Cu siguranta nu ! Căci, iată minunea vindecării!
Aceasta minune se petrece cu fiecare Sfântă liturghie. Cei care se departează de Biserică, invocând cele mai nastruşnice motive, nici măcar nu realizează că de fapt resping ajutorul lui Dumnezeu. Dacă slăbănogul nu dorea să se vindece, putea să găsească nenumarate motive pentru a se depărta de scăldatoarea miraculoasă. În secolul 21 dacă cineva este cuprins de o boala, nu asteapta vindecarea cu rabdarea slăbănogului, ci se revoltă si îşi varsă năduful pe orişicine şi chiar pe Dumnezeu, iar dacă îsi aduce aminte că exista şi Biserică, vrea de la ea rugaciuni rapide pentru înlăturarea bolii. Cu rabdare, minunea se petrece: mintea ni se luminează, devenim mai răbdători, ceaţa care învăluie ochii minţii se risipeşte; dar pentru aceasta, trebuie să avem răbdare, participând activ la fiecare slujbă şi nu în ultimul rând, ascultând cu atenţie tâlcuirea pildelor duminicale pe care, cu adâncă luare aminte, părintele paroh se străduieşte să le sădească înlăutrul inimilor noastre. Fericit cel ce aşteaptă minunea cu credinţă, fericit cel ce nu-şi pierde speranţa, fericit cel ce are răbdare. Minunea prin care dobândim răbdare, prin care Sfânta liturghie nu mai este plictisitoare şi fără de sens, se întâmplă chiar şi fără prieteni lângă tine, pentru că, prieten nu-ţi este cel care întotdeauna este în preajma ta, ci cel care întotdeauna te ascultă !
În încheire vreau să spun că, tot ceea ce avem nevoie, este să recunoaştem, faţă de noi înşine, că suntem oameni păcătoşi, iar mărturisirea aceasta ne va deschide şi nouă porţile cerurilor. Iar odată ce recunoaştem fiecare, starea de decădere în care ne aflăm, schimbarea va veni de la sine, aducând Sfânta liturghie la rangul cuvenit - în inmile noastre !
Eugen Antohi - consilier parohial
