Dificultatea de a fi creștin

Cuvinte duhovnicești Ianuarie 23, 2018

Ne bucurăm de viaţa de creştin autentic doar dacă o trăim într-un mod creştinesc, ştim ce înseamnă iubire faţă de aproapele doar dacă un sărac a venit la noi şi l-am ajutat, ne dăm seama cu adevărat de valoarea smereniei, numai când prin acesta reuşim să atenuăm vreo pornire demonică a mintii.  Observăm bucuria şi adevărata valoare a Creştinismului doar dacă ne trăim viaţa în comuniune cu Hristos. Nu putem pretinde că suntem creştini atâta timp cât nu valorează nimic pentru viata noastră cuvântul Evangheliei lui Hristos.

Motto: „În lume multe necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea.”(Ioan 16,33)
Ştiu că în această lume dominată de nedreptate, de false valori, de indiferenţă, materialism, egoism, ură, dezbinare, tulburare şi ispite, este greu să fii cu adevărat creştin, dar nu imposibil. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirma că “Ispitele plăcerii sunt o constantă a luptei spirituale a creştinului.  În patimi se manifestă o sete fără margini, care-şi caută astâmpărarea şi nu o poate găsi – setea de infinit a omului. Aceasta nu se potoleşte prin obiecte, aşa precum caută patimile trupului”.
În decursul vieţii pot spune că am trecut prin multe ispite, necazuri dar şi bucurii deopotrivă, dar am ajuns la concluzia că cel mai de preţ lucru pe lumea aceasta, este credinţa! Poate că greşesc, sau poate că am dreptate…dar, din păcate, realizăm acest lucru numai când ne aflăm în durerea pierderii chipului cel mai drag, sau pe patul suferinţei, sau atunci când simţim pe propria piele “mustrarea” Lui Dumnezeu. În rest, credem „după puterea noastră”. Sunt convins că toate religiile au credinţa lor dar, credinţa creştin-ortodoxă reprezintă adevărata mângâiere a sufletului dacă reflectă blândeţea ochilor lui Hristos din icoanele noastre ortodoxe. În “speţă”, numai credinţa şi bineînteles bucuria de a fi creştin, te poate călăuzi pe calea Adevărului, fără a avea senzaţia că te afli la o răscruce de drumuri, pentru că sufletul te îndeamnă, iar mintea se poate alătura sufletului, slujind lui.
Cei care participă mai des la Sfântul Maslu, ştiu că în prima pericopă Evanghelică care se citeşte, avem întâlnirea unui Învăţător de lege cu Hristos. El, pune o întrebare relativ simplă: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Cu îndrăzneală, pune aceasta întrebare în dorinţa de a se convinge care este poziţia Mântuitorului referitor la învăţătura Legii, dar şi cu vădită dorinţă de a-L ispiti, fiindcă din câte se pare, este printre puţinii “Învaţători de lege” care s-au adresat direct Lui Hristos, sau care au avut curajul de a se adresa direct Lui. Din frământarea lui, reiese faptul că îşi iubea sufletul şi era dornic să ştie mai mult decât citise în Lege. 
A avut încrederea să se adrese altui Învăţător, chiar dacă nu a realizat cu adevărat cine este.
Personal, îmi place mult răspunsul Lui Hristos: „Ce scrie în Lege? Cum citeşti?”, doar era unul dintre cei care învăţau poporul în cele ale credinţei şi fără îndoială studia mereu cuvântul Legii. Dar din câte se pare nu i-a plăcut răspunsul Lui şi încearca să se îndreptăţească pe sine zicând: „Cine este aproapele meu?” Din nou, Hristos nu răspunde cu teorii filosofice sau cu citate din Lege (Pentateuhul - cele 5 cărţi ale lui Moise), ci printr-un exemplu practic. Vreau să fac o mică paranteză: Domnul Hristos, nu i-a arătat prin sfaturi cum să-I slujească: „slujeşte-Mi aşa”, ci „iubeşte şi îngrijeşte pe aproapele tău aşa cum citeşti în Lege!” Dacă ar fi să vorbim din prisma noastră, a credincioşilor, I-ar fi spus: “Un creştin adevărat, nu se afişează şi nu se laudă cu numele (titulatura) de creştin ci, cu faptele!”
Aşadar, citirea Legii la vremea aceea, precum şi citirea Legii Darului (Evangheliei) în zilele noastre, este de căpătâi pentru mântuirea sufletului, de aceea vedem că Sfânta Evanghelie este întotdeauna aşezată pe Sfânta Masă în Sfântul Altar! Astfel, se poate spune fără echivoc că, după Sfânta Împărtăşanie, Sfânta Evanghelie este centrul vieţii creştine. În cadrul Sfintei Liturghii este mesajul viu pe care ni-l transmite Hristos şi astăzi, dar să nu uităm că Liturghia nu se termină pentru noi cu sintagmele “Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri ….” urmat de „Amin”, ci se continuă şi în afara Bisericii, prin slujirea aproapelui. De aceea, încă din vremea Sfinţilor Apostoli, comunitatea creştină se îngrijea de nevoiaşi, de văduve, de orfani, etc.
Într-adevăr, mântuitor şi de folos este cuvântul. Însă numai când este însoţit şi de faptă, numele de creştin are adevărata sa valoare. Unul dintre ultimele îndemnuri către Ucenici a fost: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Iar dacă ne amintim câte minuni a făcut El pentru oameni vom înţelege grija cu care îl  îmbrăţişează pe om. Noi, cei de astăzi, care încercăm să-I slujim după cum ne învaţă Sfânta Evanghelie, nu avem puterea să facem minuni. Cel puţin eu, nu am această putere,  dar ştiu că există Părinţi care pot face şi minuni. Astfel, chiar dacă nu avem puterea de a face minuni, măcar putem încerca să ajutăm pe cel de lângă noi, toţi împreună ca şi creştini. 
Zilele trecute am dat peste un citat al Pr. Stăniloae, care spune că: „Omul este o fiinţă responsabilă, responsabilitatea face parte atât de mult din fiinţa omului, că fără ea omul nu e om cu adevărat.” Deci, în relaţia cu Dumnezeu cel mai important este comportamentul nostru cu aproapele, nu respectarea Legii ca tipic, ca gândire curată. 
Mai grav decât acel Învăţător de Lege, despre care am pomenit mai devreme, sunt eu. El, cu siguranţă cunoştea bine Legea din vremea lui, eu nu am nici pe departe cunoştinţele teologice necesare prin care să aprofundez Taina Iubirii Lui. Astfel, de cele mai multe ori rămân doar cu dorinţa sinceră de a sluji Domnului şi de a ajuta şi pe cel de lângă mine dar, fiind încărcat de păcate şi de neputinţe, de multe ori nu reuşesc ceea ce îmi propun. Cu toate acestea, încerc sa mă îndrept, nu să mă îndreptăţesc. 
Dacă am conştientizat că Liturghia trebuie să o continuăm şi după ieşirea din Biserică, atunci trebuie să căutam la faptele noastre faţă de aproapele nostru, pentru că „fratele nostru este mântuirea noastră” după cum spun Sfinţii Părinţi.
Recent, într-un articol pe care l-am citit din “Evenimentul zilei” am aflat o declaraţie (urmare căreia, ar trebui să punem un mare semn de întrebare) a şefului diplomaţiei din Luxemburg, eurofilul Jean Asselborn, cel mai vechi ministru de externe din U.E., care spune că “ţarile care nu doresc să-şi deschidă porţile în faţa emigranţilor musulmani şi încearcă să apere creştinismul ar putea distruge Europa!” Continuând, a afirmat că “Dacă cineva este preocupat de protejarea Creştinismului în faţa Islamului şi de aceea închide frontierele şi nu mai permite nimănui să intre... poţi să numeşti asta extremism!!!” Personal, cred că domnia sa se consideră un adevărat creştin şi sunt convins că se mândreşte cu acest aspect. Oare, Domnul Hristos ce părere are despre un asemenea urmaş? Oare, Mântuitorul nu şi-a dat preascump sângele Său şi pentru el? Sau poate, domnia sa consideră că islamiştii sunt fii ai Lui Hristos? Tot în același articol, dl. Pierre Moscovici - comisar european pentru economie, declara: Europa nu este creştină. Eu nu cred în rădăcinile creștine ale Europei (...). Da, cam aceste aspecte brăzdează bătrâna noastră Europa, care pur și simplu te lasă fără cuvinte. Citind acest articol, mi-am pus întrebarea: De ce este atât de dificil să fii creştin? Așa cum eu nu pot face binele pe care îl doresc ci, răul pe care nu-l doresc, pe acela îl săvârșesc, tot așa și înalții noștri demnitari europeni nu reușesc să facă ceea ce cu toții așteptăm de la ei, uitând că tot ceea ce au moștenit a fost stropit cu sângele și sudoarea generațiilor care s-au scurs de la întemeierea creștinismului și până în prezent. Se vede că, odată cu răcirea credinței, deznădejdea, frica și patimile pun stăpânire peste noi și încet dar sigur, diavolul câștigă teren….
Eu ca și creștin, trebuie să știu să fac deosebire între mine însumi și vrăjmașul ce se ascunde în mine, spunea Sf. Teofan Zăvorâtul.  Patimile, nepăsarea, deznădejdea și frica sunt doar câteva curse pe care diavolul le întinde în calea unui creștin. Cred că, în acestea și în multe alte ispite constă dificultatea de a fi creștin cu adevărat. O primă cursă ne-o întindem singuri atunci când lăsăm ca nepăsarea să pună stăpânire pe trupul nostru și să distrugă sufletul. Am descoperit un îndemn al Sf. Serafim de Sarov care spune: “Așadar, tu creștine pune semn și intră neîncetat în tine însuți și vezi ce patimi, după a ta băgare de seamă au slăbit înaintea ta, care au fost nimicite și te-au părăsit cu desăvârșire, care au început sa tacă în urma însănătoșirii sufletului tău, pe care le-ai biruit cu înțelegerea ta.” Recitind acest îndemn de mai multe ori, sufletul meu a început să vibreze și mă întreb: Oare, acești înfocați “apărători sau comisari” ai Europei creștine, dacă ar privi în urmă cu multe generații și ar vedea sângele vărsat pentru ca noi să fim ceea ce suntem acum, ar mai afirma că Europa nu este creștină?
Dacă la începutul activităţii Sale mesianice, Iisus Hristos ne-a arătat cum a biruit ispitele lumii (de)căzute, respingând lăcomia, slava deşartă, etc. La sfârşitul vieţii Sale pământeşti, Iisus biruieşte ispitele durerii şi ale suferinţei. Lupta creştinului în lume este mai mult decât un exerciţiu moral, ea este o luptă spirituală, în care se dovedeşte că numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem birui duhurile răutăţii.
„Viaţa creştină e creştere în credinţă şi-n iubirea lui Hristos.” (II Corinteni 10, 15) Cred că, omul zilelor noastre, omul secolului 21, se află în dificultatea de a simţi prezenţa lui Hristos în viaţa sa şi a societăţii în care trăieşte, este dominat de fuga dupa imaginea exterioară. Stresul cotidian înlocuieşte din ce în ce mai mult dorinţa rugaciunii şi a păcii interioare. În acest context, e necesar să redescoperim prezenţa lui Hristos în noi ca bază şi împlinire a vieţii creştine.  
Ne bucurăm de viaţa de creştin autentic doar dacă o trăim într-un mod creştinesc, ştim ce înseamnă iubire faţă de aproapele doar dacă un sărac a venit la noi şi l-am ajutat, ne dăm seama cu adevărat de valoarea smereniei, numai când prin acesta reuşim să atenuăm vreo pornire demonică a mintii.  Observăm bucuria şi adevărata valoare a Creştinismului doar dacă ne trăim viaţa în comuniune cu Hristos. Nu putem pretinde că suntem creştini atâta timp cât nu valorează nimic pentru viata noastră cuvântul Evangheliei lui Hristos.
Nu este cu putinţă să ne numim cu adevărat creştini dacă stăm aşezaţi confortabil în pat în timpul Slujbelor şi a Sfintei Liturghii de duminică, dacă manifestăm dezinteres faţă de Biserica lui Hristos, de tradiţia creştină şi mai grav, dacă încercăm a evada spre erezie, pentru simplul motiv că ne este lene să fim creştin-practicanţi.
Revenind la pericopa evanghelică despre care am vorbit, să nu uităm că. samarineanul cel milostiv poate fi fiecare dintre noi, trebuie doar să ne identificăm aproapele şi să ne asumăm măcar în parte suferinţa acestuia. Faptele noastre bune au valoare veşnică şi izvorăsc mulţumire sufletească, iar ajutorarea unui copil abandonat, spre exemplu, este o dovadă de nobleţe sufletească şi de intensă trăire interioară. Ca exemplu, copii abandonaţi sunt aproapele nostru care ne poate aduce o şansă în plus de mântuire. Ei ne dau această şansă unică.
Închei aceste rânduri cu speranţa că, gândurile mele au ajuns la ţintă, fără să rănească pe cineva, ci din contra, să oblojească rănile pe care vrăjmasul ni le pricinuieşte, mai ales că traversăm şi o perioadă de curăţire sufletească şi trupească.
Acum, în postul Naşterii Domnului Iisus Hristos, să încercăm să fim mai buni şi chiar dacă necazurile şi grijile cotidiene pun stăpânire peste noi, să nu uităm că undeva în jurul fiecăruia dintre noi, un suflet se zbate pentru supravieţuire şi suferă în tăcere. Bucuria de a dărui este o adevărată binecuvîntare pentru fiecare dintre noi. Este o bucurie care ne poate transforma viaţa, din moment ce nu mai condiţionăm fericirea noastră de tot felul de alte aşteptări, ci de odihna celor din jurul nostru. 
În aşteptarea minunii Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, haideti să păstrăm în inimi şi în sufletele noastre îndemnul Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preaslăvească pe Tatăl vostru cel din Ceruri.” (Matei 5,16)
jr. Eugen Antohi - Parohia Sf. Vasile Tătăraşi
 

Citește alte articole despre: cuvinte duhovnicești, eugen antohi