Nu pot să înţeleg de ce credem că noi ştim mai bine decât Dumnezeu ce este bun sau ce este necesar pentru om! Îmi vine la fel de greu să înţeleg de ce ne revoltăm cu atâta uşurinţă către Domnul, afirmând: “De ce Doamne, mă pedepseşti tot pe mine, când alţii fac cutare şi cutare lucru ?“, fără a realiza că de fapt ne osândim singuri. Poate că ar trebui „să stăm strâmb şi să judecăm drept” după cum spune şi o vorbă din popor.
De cate ori trec pe langă spitalul de copii Sf. Maria din cartierul Tătăraşi, îmi aduc aminte de parfumul teilor la început de vară, care pur şi simplu te determină să uiţi unde te duci sau de unde vii. De câte ori ajungeam în zonă, paşii se opreau aproape mecanic, timpul parcă se oprea şi el, era...un vis frumos. Acum când vara a trecut demult, cu permisiunea dumneavoastră, vreau să vă relatez o întâmplare. Ştiind că se apropia perioada când se culeg florile de tei, mi-am făcut drum zonă, în speranţa de a mai prinde un crâmpei din parfumul care m-a fermecat. Cu paşi înceţi dar siguri, m-am îndreptat spre locul de vis, aşteptând, cu fiecare pas, să retrăiesc clipele în care eram doar eu şi creaţia lui Dumnezeu. Un sunet puternic de sirenă, m-a adus cu picioarele pe pământ. M-am oprit. Eram confuz. Teii erau în urma mea. Cum de nu am regăsit ceea ce de fapt voiam sa regăsesc ? Am întors privirea dar … tot ceea ce a fost frumos, tot ceea ce mi-a trezit simţurile şi mi-a adus aminte cât de frumoase sunt lucrurile Lui Dumnezeu, nu mai exista. Crengi rupte, copaci distruşi…o imagine care nu îţi poate trezi decât compasiune, nostalgie, sau poate întrebarea de ce? O întrebare spusă aproape instinctiv, o întrebare pusă la un moment în care consideram că Dumnezeu a permis o nedreptate. De ce oare, doar copacii binecuvântaţi de Domnul şi plini de rod sunt distruşi şi vandalizaţi, iar cei neroditori, cresc falnici şi semeţi ? Continuând, ne vom întreba, de ce noi (care ne considerăm oameni corecţi şi buni) trebuie să îndurăm ocările semenilor noştri, bolile necruţătoare la care omul nu a găsit leac sau sărăcia de care, cu toţii ne plângem? De ce Dumnezeu îngăduie nedreptatea? De ce mâna omului distruge ceea ce Dumnezeu a creat ? De ce necazurile nu mai contenesc asupra mea? De ce unora le merge bine, iar alţii suferă în tăcere? De ce ...? Iar şirul întrebărilor poate continua.
Observ cu tristeţe că, cu voia sau fără voia noastră, am ajuns să-i cerem socoteală Lui - Celui care ne-a dăruit totul ! De multe ori şi sub diverse forme, am auzit oamenii din jurul meu afirmând că, Dumnezeu nu le ascultă rugăciunea, sau că Dumnezeu îi năpăstuieşte tot pe cei drepţi. Adeseori ne întrebăm: “Oare de ce nu mă aude Domnul ?”. Personal, aş adauga şi eu o întrebare celui ce încă este frământat de aceste aspecte: „Ai conştientizat ce ceri ?”. Credeţi că El nu cunoaşte gândurile noastre, inima fiecăruia, că nu ştie care ne sunt nevoile şi ce ne frământă ? Faptul că de multe ori am impresia că sunt mai “puţin păcătos” decât aproapele meu, opinând că suferinţa sau destinul meu s-ar potrivi mai bine altuia, nu înseamnă că aşa şi este !
Nu pot să înţeleg de ce credem că noi ştim mai bine decât Dumnezeu ce este bun sau ce este necesar pentru om! Îmi vine la fel de greu să înţeleg de ce ne revoltăm cu atâta uşurinţă către Domnul, afirmând: “De ce Doamne, mă pedepseşti tot pe mine, când alţii fac cutare şi cutare lucru ?“, fără a realiza că de fapt ne osândim singuri. Poate că ar trebui „să stăm strâmb şi să judecăm drept” după cum spune şi o vorbă din popor.
Dacă vom răsfoi prin Sfânta Evanghelie vom găsi motivarea celor afirmate: „Şi erau unii dintre cărturari (aici cu uşurinţă putem înlocui cuvântul cărturari cu simpli creştini) care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus, cu Duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?”. Haideţi să ne oprim puţin asupra acestor două expesii: „şedeau şi cugetau în inimile lor…” şi „îndată cunoscând Iisus…”.
Cu toţii cugetăm la ceea ce suntem, la ceea ce se întâmplă în interiorul şi în jurul nostru, îngânduraţi şi poate îngrijoraţi nu de starea de decădere în care ne aflăm ci de “curtea vecinului”. Copleşiţi de aceste gânduri încercăm să ne rugăm. Cei ce se aşează la rugăciune vor observa că furtuna de gânduri îi asaltează în clipa în care încep „Împărate ceresc…”. Vor să-şi lase suspinul inimii în voia rugăciunii, dar gândurile nu le dau pace. Dacă toată ziua te-a frământat un lucru căruia trebuie să-i găseşti o rezolvare, răspunsul îţi va veni exact în clipa în care vrei să te rogi şi astfel eşti îndepărtat de diavoli de la atenţia rugăciunii… acesta este un aspect care ar trebui să ne dezvăluie cât de importantă este rugăciunea pentru noi. Dar nu este totul…
Poate că ar trebui să mă reculeg puţin înainte de rugăciune şi să mă întreb dacă cele pe care mi le doresc sunt bineplăcute Lui. Cu siguranţă, da. Pentru că de cerut oricum o să cer, dar să nu fie după placul meu, ci după voia Lui ! De cele mai multe ori, ceea ce cerem noi se află în contradicţie cu ceea ce-şi doreşte Domnul pentru că de fapt, ne dorim ca Dumnezeu să fie în acord cu ceea ce îi solicitam. Este adevărat că toţi spunem „Tatăl nostru” şi ne dorim ca rugăciunea să ne fie ascultată, dar deznădejdea sau dezamăgirea apare când nu ni se dau cele cerute. Problema este că cerem să se facă voia Lui, dar după dorinţa noastră. Oare, nu ar fi mai bine să se facă voia noastră după dorinţa Lui ? Sau, poate că Domnul nu ne aude ?
Facând o paranteză, vreau să vă spun că, în tinereţe am citit o carte intitulată “Partea care lipseşte”, scrisă de Shel Silverstein, (sper ca am scris corect) un cunoscut autor de cărţi pentru copii. La acea vreme găseai foarte greu o carte bună, dar cu ajutorul unui profesor am găsit-o la bibliotecă şcolii. În această carte era vorba despre un cerc din care lipseşte o parte, aşa că cercul se hotărăşte să călătorească în lung şi-n lat prin lume în căutarea părţii care-i lipseşte.
“Handicapul” aceasta îl împiedică să se deplaseze repede. Mergând foarte încet, el are prilejul să se bucure în voie de tot ce vede în jurul lui: să admire florile şi oceanele, să stea la taifas cu fluturii şi cu viermii, să se încălzească la soare, să se învioreze pe timp de ploaie şi zăpadă. Când, în cele din urmă, găseşte partea care-i lipseşte, cercul începe să se rostogolească foarte repede - mult prea repede pentru a mai putea observa sau aprecia ceva din locurile pe unde trece. Atunci se opreşte la marginea drumului, lasă acolo partea care-i lipsise (şi pe care o căutase pretutindeni în lume) şi pleacă mai departe, bucurându-se că n-o mai are!
Dacă ar fi să fac un rezumat al povestirii şi să îl transpun în viaţa de zi cu zi, cred că, cu toţii căutăm ceva … partea care ne lipseşte, sau care credem că ne lipseşte. Spre exemplu, fiind sănătoşi nu ne gândim la sănătate, considerând acest dar ca pe ceva normal şi firesc, dar privind în “curtea vecinului” ne dorim ce are el, sau mai bine spus, ce vedem la el: bogăţie, poziţie socială şi multe altele, fără a conştientiza dacă toate aceste aspecte ne pot fi de folos, dacă pot contribui la îmbunătăţirea noastră sufletească. Ce ne facem dacă odată cu bunăstarea dorită, sau cu poziţia socială pe care tocmai am dobândit-o cu mari eforturi, călcând adeseori peste cel de lângă noi, se abat asupra noastră necazuri, griji pe care înainte nu le aveam sau, doamne fereşte vreo boală ? Dacă Dumnezeu, care a creeat tot universul, considera că ceva anume ne este de folos oare nu ne dăruia ? Dacă vom cere lui Dumnezeu să ne elibereze de suferinţă, Dumnezeu ne va spune „Nu. Pentru că suferinţele te îndepărtează de ambiţiile lumii şi te apropie de Mine”. Sau, dacă aş cere lui Dumnezeu să-mi dea toate lucrurile de care să mă bucur în viaţă, cu siguranţă Dumnezeu mi-ar zice: „Nu. Eu îţi dau viaţă ca să te bucuri de toate lucrurile”. Scriind aceste gânduri, îmi aduc aminte că, la o predică, părintele Iulian a spus că “Dacă stelele ar apărea pe cer odată la 50 de ani, ar fi o minune şi bucuria noastră ar fi fără de margini. Dar când acestea sunt în permanenţă lângă noi, totul ni se pare ceva banal, normal şi firesc”. Aici aş adăuga şi eu pilda orbului din naştere. Oare, ce bucurie a avut acel om, în faţa căruia, în câteva clipe, s-a dezvăluit toată creaţia lui Dumnezeu ? Când a văzut atâtea lucruri frumoase, credeţi că nu a dat slavă Celui ce a creat tot ceea îl înconjura ? Dacă nu a spus cu gura, atunci, cu siguranţă inima lui vibra de bucurie.
Sfinţii părinţi ne învaţă că, omul comunică pe doua căi: “glasul gurii” şi “glasul inimii”. Astfel, când vreau să comunic prin vorbire, (care este un dar de la Dumnezeu) am posibilitatea de a o face cunoscut, dar atunci când vreau să vă împărtaşesc gândurile mele, prefer să o pot face în tăcere, prin câteva rânduri.
Ironia este că, atunci când ne căim de păcatele acumulate cu osârdie de-a lungul vieții, nu ni se cere să căutăm partea care ne lipseşte, ci suntem chemaţi să căutăm lucrul care „trebuie” (Luca 10,42), mărgăritarul de mare preţ (Matei 13,45-46), pe Hristos Domnul şi Mântuitorul nostru. Doar atunci cand Îl descoperim, ne vedem pe noi înșine oglindiți în semenii noştri, în comunitatea oamenilor din jurul nostru, constientizând că Dumnezeu a rânduit pentru fiecare o soartă, o cale de urmat ... un destin. Cred că ar trebui să înțelegem că „inima are rațiunile ei pe care mintea nu le cunoaște” (Pascal).
Ascultând cu luare aminte Evangheliile Duminicale dar și tâlcuirile acestora, pe care părintele Iulian se ostenește să ni le dezvăluie, am realizat că toate cele care mi se întâmplă, tot ceea ce mi-a brăzdat viața, reușite sau eșecuri, bucurii și suferințe - bune și mai puțin bune, deopotrivă sunt trimise de la Tine, “Părintele Luminilor “! Când mi-am pus întrebarea de ce copacul încărcat de roade, bun fiind, pierde rodul său, alegându-se cu crengile rupte, adică cu suferință, nu am realizat că de fapt Creatorul îl cercetează, oferindu-i Darul de a bucura inmile celor de lânga el, sau mai bine spus, al celor ca mine care s-au “îmbătat” cu parfumul său. Astfel, chiar daca teiul, în speță, suferă pentru Darul pe care l-a primit, Dumnezeu îl vindecă, dăruindu-i alte crengi noi, rod mai mult, mai parfumat, iar cu fiecare an care trece îl înalță, parcă apropiindu-l mai mult de El. Am citit de nenumarate ori că durerea, greutățile și necazurile îl smeresc pe om. Acum pot afirma cu convingere faptul că, nu numai că îi aduc smerenie omului, ci îl ajută să își vadă propriile greșeli, ridicându-l din decăderea păcatului, întinzându-i o mână părintească.
Revenind la ceea ce ne grăbim să cerem, „Îndată a cunoscut Iisus” și gândul meu, și gândul vostru… auzit este cel care care-și lasă inima să-i conducă rugăciunea. Gândurile există și sunt de neînvins de cele mai multe ori, se transformă în cuvinte, iar „cuvintele sunt cărările faptelor” după cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur. Dar atunci când ceea ce gândesc nu este în concordanță cu ceea ce iubesc, sau când ceea ce-mi doresc nu este spre folos sufletului meu, rugăciunea nu-și are puterea necesară de a ajunge la Domnul.
Închei aceste rânduri cu afirmația că, este greu să deosebim gândurile, care sunt bune și care sunt rele. Este greu, dacă nu imposibil să realizăm cererile și dorințele care sunt necesare mântuirii noastre. Dar cel mai bine este să fim sinceri cu El, să punem toate aceste gânduri, cereri și dorințe în fața Domnului prin rugăciune și astfel, în funcție de răspunsul primit să înțelegem care este Voia Lui, pentru că tot ceea ce avem și toate câte ni se întâmplă, toate sunt prin mila și bunăvoinţă Lui. Iar, dacă nu vom fi sinceri cu noi nu vom lăsa lumina lui Hristos să pătrundă în sufletele și în inimile nostre.
jr. Eugen Antohi - Parohia Sf. Vasile Tătărași
