Ce înseamnă să fim buni?

Cu voia Domnului am pășit, cu sfială, pe prima treaptă a acestui an, cu speranța ca acest nou răsărit să ne aducă tot ceea ce ne dorim, poate sănătate, poate bucurie, poate liniștea pe care cu toții o căutăm, dar din nefericire puțini o aflăm sau orice altceva vă doriți să devină realitate. Dând slavă Lui Dumnezeu pentru că ne-a învrednicit să fim împreună și în acest început de an, vă mulțumesc pentru că ați avut răbdare să citiți umilele mele gânduri pe care, uneori, cu vădită stângăcie am încercat să le aștern pe hârtie, cu speranța ca fiecare să aleagă doar gândul cel bun. Poate că mulți cred că este ușor să scrii sau că este la fel de ușor să te exprimi în cuvânt pe cât de lesne îți este să spui „Bună ziua!”. Vreau să vă spun că, pentru cel ce își asumă responsabilitatea celor scrise nu este deloc o ușurință, ci pot spune că participă cu tot sufletul și cu toată trăirea lui spre a se exprima cât mai simplu în speranța că va atinge corzile sufletești ale semenilor, spre a se bucura și ei de viață și de toate darurile lui Dumnezeu.
Cuvântul este într-adevăr „instrument” de comunicare, însă cred că este numai începutul unei comunicări. Iar pentru cel ce își asumă „riscul” unei astfel de comunicări, lucrurile nu sunt atât de ușoare, deoarece deschiderea sufletească făcută nu are întotdeauna rezultatul așteptat. Pentru un profesionist poate că acest lucru nu are importanță, dar pentru un începător este frământare adâncă între responsabilitatea asumată și rezultatul avut.
Viața este o realitate comună. Diferența dintre noi, oamenii, este felul în care o privim, dar nu părerea este cea care va „lumina” calea ei, ci acceptul darului vieții ca încercare de împlinire a așteptărilor avute de la noi de către Dumnezeu.
Am fost creați după chipul și spre asemănarea Lui, nu spre plinirea unor „porunci” (aici aș folosi mai degrabă cuvântul „condiții”), ci spre plinirea unei dorințe: să fim buni și să iubim! Dacă aș încerca să definesc acești termeni, aceste sentimente de adâncă trăire, nu pot decât să mă gândesc la puternica legătură pe care o aduc în viața omului.
Așa că, în afară de bogăția sentimentului și trăirea profundă care ne însoțesc în clipa când iubim, devenim și co-creatori în viața aceasta. Este una din dovezile incontestabile că suntem cu toții copiii aceluiași Dumnezeu, că există același început pentru fiecare dintre noi, dar cu cărări diferite.
În rândurile de mai jos voi încerca să vă spun despre cum o bucată de plăcintă sau câteva boabe de porumb fiert au reușit să marcheze definitoriu căi de viață. Zilele trecute, un coleg avea pe birou celebra lucrare „Marile speranțe” a cunoscutului romancier Charles Dickens. Răsfoind câteva pagini ale acestui cunoscut roman, imediat mi-a revenit în minte acțiunea și întâmplările prin care un copil sărac dobândește averi considerabile fără măcar a bănui cine este binefăcătorul său.  În „Marile speranțe”, Charles Dickens realizează mai mult decât unul dintre cele mai bune romane ale literaturii universale. El ne dăruiește părți însemnate din biografia sa, care stau la baza unui roman extraordinar ce urmărește maturizarea unui om.
Revenind la personajul principal, Pip era un orfan sărac care intră în posesia unei averi considerabile fără a ști însă cine este binefăcătorul său. Acesta era un fost condamnat, pe care Pip îl ajutase sub teroarea amenințării cu moartea, cu o pilă furată din fierăria la care lucra, cu care omul s-a putut elibera din lanțuri. Numai că alături de pilă, daca vă amintiți, copilul i-a adus atunci și o bucată de plăcintă. Mai târziu, fostul pușcăriaș și actualul binefăcător i-a spus că acel gest i-a salvat sufletul, l-a determinat să încerce o schimbare de drum, iar mai apoi, ca mulțumire și recunoștință, i-a oferit lui Pip ceea ce el credea că sunt oportunități de nerefuzat. În fapt, i-a oferit cu mult mai mult: o deschidere către cine era Pip cu adevărat. 
„Un gest de bunătate a schimbat destine, pentru că întunericul nu poate alunga întunericul, numai lumina poate face asta” (Martin Luther King - activist și luptător pentru drepturile civile ale persoanelor de culoare).
Legat de porumbul fiert, îmi amintesc o discuție frumoasă în care un fost coleg de liceu mi-a spus că și-a ales viitoarea soție cucerit total de un gest aparent mărunt al acesteia. Ea i-a desprins cu răbdare boabele de porumb și i le-a oferit delicat, atunci când el nu putea mușca din cauza unei afecțiuni stomatologice. Nimic mai mult decât atât. Adică a „vorbit” o limbă care, dacă este să îl citez pe Mark Twain, este una pe care și surdul o poate auzi și orbul o poate vedea. De ce? Poate pentru că este înscrisă în fiecare dintre noi. Și ea se numește bunătate.
Dar oare ce înseamnă să fim buni? Scriitorul irlandez Oscar Wilde spunea că a fi bun înseamnă să fii în armonie cu tine însuți. Nimic mai adevărat, dar asta ne aruncă spre o altă întrebare: cine sunt eu, cel cu care să fiu în armonie? O întrebare care poate guverna o întreagă existență și care necesită un răspuns personal pe care nu îmi propun să-l scriu aici, poate doar să-l trăim împreună.
Atunci să încercăm altă cale… În articolul de luna trecută am scris despre pilda pe care Domnul Iisus a arătat-o despre un samaritean milostiv. Vreau să vă spun că samariteanul milostiv este un exemplu de bunătate. Bunătatea este ceva firesc, un răspuns și, totodată, un dialog al sufletului nostru cu alt suflet.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea că existența este identică cu binele. Căci bunătatea e o existență doritoare să se dăruiască din prisosința ei. Atunci se poate pune întrebarea: Oare învățăm să fim buni sau ne naștem fiind buni? Probabil că învățăm bunătatea în același fel în care învățăm să fim oameni. Ne naștem oameni, dar asta este numai o condiție necesară, chiar dacă e un Dar, însă din păcate nu este și suficientă pentru a trăi ca un Om, pentru a fi ceea ce am fost chemați să fim. 
E nevoie de mult exercițiu ca să fim buni și acest exercițiu se numește, după gândirea mea, asceză. În traducere, nu este decât o luptă permanentă ce presupune un efort conștient și liber de a „stopa” în noi pornirile egoiste și chiar firești ale omului, pentru a face, în schimb, poruncile lui Dumnezeu. Noi nu îndeplinim poruncile Domnului Hristos ca să fim buni, ci ca să avem în noi prezența, puterea și lucrarea Celui Bun! Atunci El va lucra cu noi, prin noi, pentru noi, spre bucuria noastră și a celor din jurul nostru! Privind așa, bunătatea este și o alegere sau o opțiune, dacă doriți. Oricum, bunătatea, chiar dacă este în doze cât mai mari, cu siguranță nu dăunează nici sănătății și nici personalității pe care o avem.
Chiar dacă e înscrisă în cine suntem, chiar dacă Dumnezeu ne-a dăruit-o de la naștere, putem să nu o atingem cu adevărat și e posibil ca ea să nu fie la baza multor lucruri frumoase pe care le facem către exterior și către noi. Ca tratament, eu recomand bunătatea în doze cât mai mari, crescute până la iubire și administrate inițial către noi înșine. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că, dacă vrei să fii iubit, mai întâi trebuie ca tu însuți să iubești - și cred că are dreptate. Dar și aceasta are o cale a ei. De multe ori trece prin iertarea de sine, vindecând rușinea, frica, vinovăția, îmbrățișând vulnerabilitatea, acceptând, asumând, căutând daruri și trăind onest dureri, dar mai ales predând toate ale noastre către vindecarea lui Dumnezeu. Și poate că tocmai aceste părți ale drumului lăuntric sunt darurile de bunătate către noi.
În viața aceasta plină de tristețe, încercări, ispite, căutări și dorințe neîmplinite de cele mai multe ori, oare când se simte omul fericit? Când se simte împlinit? Când iubește și este iubit! Dar, ca să ajungi la sentimentul iubirii trebuie ca înainte de toate să fii bun, pentru că, iubirea este treapta superioară a bunătății, dacă se poate numi așa. Deci, fericirea nu este altceva decât sentimentul de certitudine că și celălalt mă iubește! 
Și mergând pe acest gând aș vrea să continui și mă întreb: „Bine, dar atunci ce înseamnă să fii cu adevărat bun? Cum este oare cu adevărat să iubești?”. Personal, cred că este acea stare sufletească și trupească în care simt că eu mă regăsesc în tine și tu te regăsești în mine. Este sentimentul acela de certitudine că nu mai suntem diferiți, ci unul! Eu mă regăsesc în tine, tu te regăsești în mine; eu îmi vad „chipul” în tine, tu îți vezi „chipul” în mine.
Este clipa în care ne uităm la chipul celuilalt și vedem că nu mai există deosebiri, ci asemănări. Nu mai există lucruri ce despart, ci lucruri ce unesc. Nu mai există eu și tu, ci noi; dar acest „noi” înseamnă unul, nu doi. Nu mai vorbim de unire, ci de comuniune. 
Să mă uit în ochii aproapelui meu și să mă gândesc ce aș putea face ca nimic să nu poată strica înălțătoarea stare. Să înlătur orice ar putea fi obstacol în calea fericirii noastre. Și uite așa am ajuns să conștientizez că ar fi bine să mă smeresc, să mă rog, sau poate, să fiu mai bun.
Cum mă smeresc? Simplu, nu mă mai uit la mine, ci la tine! Am zis simplu, dar de multe ori pentru omul pătimaș nu este chiar atât de simplu. Sau, așa va spune. Pur și simplu nu mă gândesc la mine, ci la tine. Nu numai că tot ce fac este spre bucuria ta, dar din această bucurie trăiesc și eu. Pot renunța la „eu”-ul meu cu ușurință, mă pot jertfi fără niciun gând de îndoială că este spre binele meu și că nimic nu ne poate despărți. Personal, de multe ori m-am bucurat de bucuria celui de lângă mine, fără să mă gândesc (realizam mult mai târziu) că sursa bucuriei aproapelui meu…sunt de fapt eu!
Cum să mă rog? Simplu, începând să mă rog pentru tine! Cu toată puterea ființei mele vreau ca tu să fii bine, să fii împlinit(ă), să te bucuri, să gândești frumos, să slujești spre slava lui Dumnezeu. 
De multe ori, în viața de zi cu zi întâlnesc termenul „drăguț”. Aș vrea să subliniez că există o mare diferență între a fi drăguț și a fi bun, diferența ca dintre o fotografie a unui peisaj și a fi acolo, a face parte din peisaj, a te „contopi” în el. Modul în care ești bun vorbește despre viața din tine, nu despre schemele învățate, care au în general rolul să ne protejeze, ascunzându-ne chiar de noi înșine.
În încheiere aș vrea să vă întreb: „Ați putea să definiți bunătatea?” Că eu n-o pot defini! Nu pot spune un cuvânt din care să se înțeleagă ce este bunătatea, dar știu ce-i bunătatea pentru că am simțit-o pe propria piele. Fiecare dintre noi simțim ce este bunătatea, chiar dacă nu putem spune prin cuvinte. Privește-te cu deschidere când faci un gest de bunătate, un gest al inimii, pentru că el vorbește despre tine, cel adevărat. Și lucrează tăcut, misterios și extraordinar, cu o putere de neînchipuit, mutând și munții din loc, chiar dacă a pornit de la o bucată de plăcintă sau de la câteva boabe de porumb fiert....

jr. Eugen Antohi - Parohia Sf. Vasile Tătăraşi