Cred că „prietenia” definește relația ce ar fi trebuit să existe între doi oameni, dar care din păcate în zilele noastre este subestimată. Ne încredințăm ușor în „vorbele” scrise prin rețelele de socializare, mesaje tip SMS sau poștă electronică și uităm cât de frumoasă este o relație simplă, o întâlnire sau chiar un apel prin telefon.
Dacă în articolul de debut al anului bisericesc v-am vorbit despre iubire, acum gândul îmi fuge către aproapele meu, către omul de lângă mine, căruia din inimă aș dori să-i spun „Tu ești prietenul meu!”. M-am tot gândit la o pildă de viață prin care să vă pot transmite ceea ce simt, dar din păcate (sau din fericire) m-am oprit la cuvintele Înțelepciunii lui Isus Sirah și ale pildelor lui Solomon către fiul său, din Vechiul Testament.
Știu foarte bine că de cele mai multe ori ne este greu să ne exprimăm sau ne este frică să căutăm ce vrem; citind vrem să citim și mai mult, căutând vrem să căutăm și mai mult. Bun lucru și acesta! Dar cel mai important este ca ceea ce citesc să-mi devină trăire, iar căutarea să mă țină pe calea ce duce la Domnul Hristos. Sper să mă regăsesc în rândurile citite, să pot scrie și eu ce vreau, fără frică sau îndoială și să pot pătrunde în inimile dumneavoastră nu ca „un oarecare”, ci ca un prieten. Lucrul minunat și vindecător este să mă cunosc pe mine însumi, să mă pot exprima oricât de ciudat mi s-ar părea mie și să iubesc…
Cred că „prietenia” definește relația ce ar fi trebuit să existe între doi oameni, dar care din păcate în zilele noastre este subestimată. Ne încredințăm ușor în „vorbele” scrise prin rețelele de socializare, mesaje tip SMS sau poștă electronică și uităm cât de frumoasă este o relație simplă, o întâlnire sau chiar un apel prin telefon. Am vrut să mă conving că așa este, motiv pentru care, de mai bine de 6 luni am deconectat Facebook, Messenger și altele, în speranța de a comunica prin „viu grai” cu prietenii mei. Dar, cu strângere de inimă pot spune că nici măcar de ziua mea nu am reușit să adun decât câteva apeluri telefonice. Restul gândurilor și a urărilor de bine cred că au rămas stocate undeva prin serverele rețelelor de socializare…
Cu toții suntem dornici de a avea prieteni, însă de cele mai multe ori nu facem nimic pentru a ne apropia de omul ce stă lângă noi. Suntem supuși tentației de a vedea defectele pe care le are, trecând cu vederea partea bună. Vrem să dobândim fără să dăruim…
Nu există lucru mai de preț ca prietenia. Și oricât de dificil ne-ar părea să ne facem prieteni, tot atât de ușor este a fi noi prieteni (în primul rând) pentru ceilalți. Prietenia este o necesitate pentru noi, câștigul pe care fiecare dintre noi îl poate avea din iubirea de aproapele.
Cu toții am întâlnit de multe ori suflete care am simțit că ne sunt apropiate, datorită faptului că avem aceleași hobby-uri sau gusturi asemănătoare pentru lucrurile pe care vrem să le avem. Esența nu este dorința comună pe care o are fiecare dintre noi, ci felul în care încerc să-i fiu alături. Dacă suntem prieteni, atunci „Prietenul iubește în orice vreme, iar la nenorocire el e ca un frate.” (Pilde 9, 17).
Și dacă tot vorbeam de câștig: „Prietenul credincios este acoperământ tare și cel ce l-a aflat pe el, află comoara.” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 6, 14). Deci, fericiți cei ce au prieteni! Un cunoscut îmi spunea că are peste două mii de prieteni, pe rețelele de socializare, bineînțeles. Sunt curios dacă de ziua onomastică se întâlnește sau primește apeluri măcar de la o treime dintre cei pe care îi consideră prieteni.
Am ajuns la concluzia că în orice relație este nevoie de două persoane pentru a exista. În primul rând, ne cunoaștem și după aceea se dezvoltă o comuniune strânsă între noi. După această împărtășire a comuniunii dintre noi, în același timp are loc și o deschidere sufletească a fiecăruia. Urmează ca sinceritatea și încrederea să-și înceapă conlucrarea; noi pur și simplu ne lăsăm în bucuria cunoștinței din dorința de a fi iubiți, îngrijiți, susținuți și nu în ultimul rând acceptați.
Prin prietenie ni se face cunoscută prezența (invizibilă cu ochiul liber) Domnului Hristos în viața noastră. Dacă pentru fiecare dintre noi prietenul reprezintă un sprijin, umărul pe care putem plânge, siguranța că nu suntem singuri, sfatul pe care-l avem întotdeauna la îndemână, bucuria că există acest suflet în viața noastră, ajutorul de care de cele mai multe ori ne îndoim că-l avem de la Domnul Hristos, încrederea în noi și în cel de lângă noi, fratele de care avem nevoie, atunci „Prietenul credincios este Leacul Vieții.” (Isus Sirah 6, 16).
Tot la fel ar fi trebuit să decurgă și relația noastră cu Dumnezeu, căci ne-am cunoscut prin Fiul Lui. Am fost acceptați așa cum suntem, ne susține și ne îngrijește pentru că ne iubește fără condiții. Oare de ce am ajuns să îi refuzăm prietenia? Noi însă rămânem fricoși în a face mărturisirea prin care să ne apropiem, să intrăm în „bucuria Domnului” și să legăm o prietenie veșnică. Am găsit un citat al Pr. Sofronie de la Essex prin care spunea: „cu cât mai departe este omul de Dumnezeu, cu atât mai fărâmițată este gândirea lui; cu atât mai nedefinită și neașezată trăirea lui duhovnicească”. Cât adevăr…
În bucuria prieteniei cu Domnul Hristos au rămas de-a lungul veacurilor sfinții părinți ai Bisericii noastre, mărturie fiind cuvântul lor ce este mângâiere pentru sufletul necăjit. În toate timpurile și vremile au existat oameni simpli în comportament, dar mari în trăire. Oameni care au păstrat curată pecetea Duhului Sfânt primită la botez de fiecare dintre noi, iar cuvântul lor a fost în același timp mângâiere și vindecare.
„Mulți oameni se laudă cu mărinimia, dar un prieten adevărat cine-l află?”, spunea Solomon în Pildele către fiul său (20, 6). Dacă ne raportăm la timpul prezent, la ceea ce suntem, n-ar fi trist să știm că am avut lângă noi oameni ce ar fi vrut cu adevărat să ne fie prieteni, iar noi nici măcar nu am realizat? Sau mai trist, am fost atât de orgolioși încât orice lucru sau vorbă spusă de prieten ne-a durut, uitând că „de bună credință sunt rănile pricinuite de un prieten” (Pilde 27, 6).
Cu toții am trecut prin rănile unei prietenii, dar uităm că de cele mai multe ori poate chiar noi am fost cauza suferinței. Iar faptul că ne-am pierdut încrederea în oameni nu înseamnă că nu există. Rămânem la durerea pricinuită de țepușa trandafirului, neglijăm frumusețea florii și aroma ei… Vorba prietenului dacă este spusă din dragoste izvorâtă dintr-un suflet curat, ajunge la inimă și vindecă; căci „Untdelemnul și miresmele înveselesc inima, dar tot așa de dulci sunt sfaturile unui prieten care pornesc din suflet” (Pilde 27, 10).
Poate că avem drum lung până la vindecarea de care avem cu toții nevoie, avem însă bucuria de a auzi (sau citi) cuvântul ce ne poate lumina. După ce lumina va pătrunde în sufletul nostru, vom vedea și întunericul cu care ne consolăm. Și după aceea, vom cere și noi ajutorul, iertarea și binecuvântarea Lui care ne așteaptă mărturisind Tatălui Ceresc: „Acum am cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine.” (Ioan 17, 7).
Pentru cel ce dorește să ajungă la viața veșnică, dorința apropierii de Domnul Hristos devine sensul vieții. Ce frumos este să pot afirma sincer că Domnul Hristos este prietenul meu! Iar un prieten adevărat nu te lasă atunci când îți este greu. Dar chiar dacă ne mai rătăcim din când în când, nu trebuie să ne lăsăm în voia drumului; pentru a ajunge la destinație este necesar ca după fiecare viraj greșit să revenim pe Calea ce duce la locul dorit.
Rămânem de cele mai multe ori în deznădejde, dar ne facem nouă rău. Nu suntem toți la fel, „Precum nu se aseamănă față cu față, tot așa inima unui om cu inima altuia” (Pilde 27, 19). Asta nu înseamnă că nu avem puterea de a ne găsi prieteni, nu înseamnă că cei de lângă noi nu ne pot fi prieteni. Poate că ne lipsesc manierele prin care putem face prieteni sau poate că nu avem comportamentul necesar pentru a ne manifesta nevoia și dorința de a fi cu ei. Cred că atunci când îl iubesc pe cel de lângă mine, nimic nu mă împiedică să-i fiu prieten.
Faptul că avem aceeași dorință de a avea prieteni este încă o dovadă că am fost creați a trăi în comuniune prin iubire, a ne bucura prin împărțirea cu cei de lângă noi de tot ce avem. Prin această relație de prietenie reintrăm în bucuria și harul Raiului, putem face posibilă trăirea adevărată a învățăturii lăsate de Domnul Hristos pe acest pământ. Ar fi de folos să ne gândim mai des ce ne unește în viața aceasta și nu ce ne desparte…
Închei, mărturisind că treapta cea mai înaltă pe care poate ajunge o relație este prietenia. Și spun aceasta deoarece însuși Domnul Hristos spune ucenicilor: „Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, căci sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 14-15). Și noi suntem ucenicii Lui, căci suntem creștini. Astfel, avem prieten pe Domnul Hristos prin credință, iar prin omul-prieten simțim ajutorul Lui!
Ajută-mă Doamne să îl iubesc pe cel de lângă mine și să-i pot spune: Tu ești prietenul meu!
Eugen Antohi - parohia Sf. Vasile Tătărași
