Nu știu ce stare poate fi mai jalnică pentru un suflet omenesc decât să nu poți ierta pe fratele tău nici în cele mai grele clipe din viața lui (sau a ta).
Din nefericire, asemenea cazuri prezentate cu lux de amănunte în profesionalismul caracteristic mass-media, le regăsim din abundență în zilele noastre, când cineva, care s-a certat cu altcineva, vrea să se împace, iar celălalt, în loc să-l ajute și să se poarte blând și delicat, își bate joc de el și cu dispreț îi întoarce spatele.
Încă de la început, trebuie să vă spun cu părere de rău că, verbul „a ierta” a devenit foarte controversat și este destul de rar folosit (în sensul de a fi pus în aplicare) în zilele noastre. Cu ceva timp în urmă, am scris câteva rânduri („Să iertăm, dar până când?”) făcând și atunci referire la acest delicat subiect pe care vreau să-l ating din nou. Sincer, nu aș fi dorit să redeschid acest subiect, dar fiind pus adesea în poziția de mediere sau de aplanare a diferitelor conflicte dintre oameni - aici mă refer la relațiile poate un pic mai tensionate dintre persoanele apropiate mie (colegi de serviciu, rude etc) - am ajuns la concluzia că noi nu mai avem puterea de a ne recunoaște defectele și neputințele, preferând, de cele mai multe ori, a invoca în apărare orice argument ne vine în minte, împroșcându-i cu noroi pe cei pe care cândva afirmam cu tărie că îi iubim, omițând (cu bună știință) culpa în care ne aflăm.
Dacă ar fi să-l citez pe părintele Iulian, aș afirma că „Cine nu poate să ierte, acela nu poate să iubească. Cine nu poate iubi pe oameni, nu poate iubi pe Dumnezeu. Iar cel care spune (sau crede) că iartă, dar nu uită (pentru că nu poate), acela de fapt nu iartă deloc!”. Dar, ca să putem iubi pe Dumnezeu, trebuie să fim împăcați cu semenii noștri. Deci, trebuie să iertăm, ca să putem trăi în bună înțelegere și cu semenii, și cu Dumnezeu, pentru că noi, oamenii, nu putem trăi izolați în societate. Vrând-nevrând, realizăm că avem nevoie unul de altul.
Așa cum rudele dintr-o familie, salariații dintr-un birou sau colegii de clasă au nevoie să comunice unii cu alții în diferitele situații ivite, așa fiecare dintre noi avem nevoie să comunicăm cu celălalt. Închipuiți-vă, însă, că toți aceștia, pe care i-am numit rude, salariați ori colegi de clasă (bancă), ar fi certați între ei, pentru că din diferite motive și-ar fi spus cuvinte jignitoare unii altora sau cineva dintre ei ar fi semănat vrajbă și ură. Fiind certați, de regulă, toți tac. Tac, dar se ceartă în gând. Tac, dar mocnesc și se umplu de mânie. Iar din când în când, răbufnesc certuri, insulte, amenințări și chiar vărsare de sânge. O asemenea viață este o viață de iad. Sunt familii în care soții se urăsc și nu vorbesc între ei cu săptămânile. Pe rolul instanțelor de judecată sunt zilnic dosare ce au ca obiect divorțul sau care tratează cazuri mult mai complicate, cum sunt cele din sfera penală. Sunt rude care au fost în bune relații o vreme, iar apoi, din cauza unor intrigi, a unor cuvinte jignitoare sau poate de la te miri ce, s-au certat și, în loc să se împace cât mai repede, au tăcut și unii și alții, iar supărarea și dușmănia s-au adâncit și s-au învechit și le vine foarte greu să se mai împace.
Să vă mai dau exemple? Sunt vecini certați între ei, care nu vorbesc unii cu alții zeci de ani, iar când se întâlnesc fără voia lor, nu știu încotro să se uite ca să nu se vadă unii pe alții. Oare, asemenea oameni, cum pot să se roage sau cum pot să ceară iertare de la Dumnezeu, rostind Rugăciunea Domnească sau în orice alt mod, dacă ei nu se pot ierta între ei?
Bineînțeles, om fiind, mai ușor este să te răzbuni și să lovești cu cuvântul sau chiar faptic, decât să te stăpânești și să ierți. Dar răzbunarea (în general) nu dovedește decât slăbiciunea și neputința de a-ți stăpâni instinctele josnice ale firii omenești.
A te stăpâni și a ierta sunt dovezi de mărinimie sufletească și o dovadă că în tine locuiește Domnul Hristos. Cine se poate stăpâni la vreme, nu răspunde cu rău la rău și uită jignirea care i-a fost adusă, a smuls din rădăcină orice urmă de vrajbă și răutate. Fac această afirmație pentru că cel iertat, în fond, se simte umilit și rușinat și nu mai îndrăznește să mai spună cuvinte grele ori să mai urască. Personal, am cunoscut un caz când și petentul și intimatul (adică, cel care acuză și cel care este acuzat) erau deopotrivă vinovați unul față de altul; la un moment dat unul și-a recunoscut greșeala și a cerut iertare celuilalt, însă acela nici nu voia să audă de iertare. Și situația a rămas neschimbată odată cu trecerea timpului, cu apariția unor suferințe trupești...
Acum, vă întreb, ce se poate face într-o asemenea împrejurare? În loc să răspund direct, am să vă redau o întâmplare din Pateric:
Se spune că un frate oarecare avea scârbă asupra altui frate, adică erau certați unul cu altul. Dar acel frate, vrând să-și ceară iertare, s-a dus să se împace cu dânsul. Deci, bătând el în ușa fratelui, acela n-a vrut nicidecum să-i deschidă și să-l primească. Iar el, când a văzut că nu-i deschide, s-a mâhnit și mai mult și, mergând la un bătrân, i-a spus ce a pățit, cum s-a dus să-și ceară iertare și să se împace cu acel frate, care nu numai că nu l-a primit ca să stea de vorbă cu el, dar nici ușa nu i-a deschis. Iar bătrânul i-a zis: „Caută, fiule, și-ți ia seama că poate ai vreun gând în inima ta, cum că tu nu ești cu nimic vinovat și nu i-ai făcut niciun rău, ci el ți-a făcut rău și numai el este vinovat. Și așa, pe tine te îndreptățești, iar pe el îl învinovățești. Dacă este așa, să știi, frate, că pentru aceea nu-i dă Dumnezeu îndemnare să-ți deschidă și să te primească, pentru că nu mergi la dânsul cu adevăr de pocăință, ci cu fățărnicie. Ci, mergi și pune în inima ta cum că nu numai el a greșit, ci și tu ești vinovat, iar pe dânsul, dacă se poate, să nu-l învinovățești. Și așa Dumnezeu îi va da lui îndemnare și umilință și se va smeri și se va împăca cu tine.”. Auzind acestea, fratele s-a umilit în inima lui și, făgăduind că va face după cuvântul bătrânului, s-a dus iarăși cu smerenie la acel frate care era supărat pe el, să-l roage să-l ierte. Bătând la ușa chiliei, îndată a auzit acela și i-a deschis lui și mai înainte de a se închina el și a-și cere iertare, acela s-a închinat lui cu smerenie, zicând: „Iartă-mă, frate, că te-am supărat”. Și așa, cu dragoste și din tot sufletul sărutându-se unul cu altul, s-a făcut mare bucurie între dânșii.
Din aceste rânduri reiese clar că este necesar să nu învinuim numai pe acela pe care îl numim dușman, ci să ne căutăm și partea noastră de vină. Și, dacă suntem cinstiți cu noi înșine, ne vom aduce aminte că și noi i-am făcut vreun rău, și noi l-am jignit, l-am vorbit de rău către alții sau i-am pricinuit vreun necaz pe care cu trecerea timpului l-am uitat, dar el încă îl ține minte. Făcând așa, vom dobândi o deosebită pace în noi înșine. Sfântul Nicolae Velimirovici spunea că, dacă cineva nu vrea sau nu poate să ierte sau să se împace cu semenul său, unul ca acela va fi părăsit de ajutorul și de darul lui Dumnezeu.
Nu știu ce stare poate fi mai jalnică pentru un suflet omenesc decât să nu poți ierta pe fratele tău nici în cele mai grele clipe din viața lui (sau a ta).
Din nefericire, asemenea cazuri prezentate cu lux de amănunte în profesionalismul caracteristic mass-media, le regăsim din abundență în zilele noastre, când cineva, care s-a certat cu altcineva, vrea să se împace, iar celălalt, în loc să-l ajute și să se poarte blând și delicat, își bate joc de el și cu dispreț îi întoarce spatele. În asemenea împrejurări trebuie să ne cercetăm conștiința și să vedem dacă nu cumva purtăm și noi o mare parte de vină și este cazul să biruim trufia din noi, să ne smerim cu adevărat și să facem așa curm a făcut fratele din Pateric, după sfatul bătrânului.
Dacă nu îl îmblânzim nici așa, cred că ar trebui să ne străduim să iertam din inimă toate jignirile și nedreptățile pe care ni le-a pricinuit acela, să ne rugam lui Dumnezeu să-l îmblânzească, iar pe noi să ne ajute să-l putem ierta cu adevărat, așa cum a iertat Sfântul Ștefan pe cei care îl ucideau cu pietre, rugându-se pentru ei după exemplul Domnului Hristos.
Referitor la asemenea oameni, Sfinții Părinți ne recomandă să nu-i vorbim de rău către nimeni, chiar dacă ei ne bârfesc, ci dimpotrivă, să-i vorbim de bine, arătându-le calitățile, pentru că orice om are și calități, nu numai defecte. Și, pe cât se poate, să le facem bine, direct sau indirect și mai ales să ne rugăm pentru ei, ca Dumnezeu să-i lumineze, să-i îmblânzească și să-i ajute să-și dea seama că și ei greșesc, întrucât și ei sunt oameni.
Poate că, reflectând la aceste rânduri, vom încerca să fim mai buni, arătând blândețe și bunătate neprefăcută tuturor celor din jurul nostru și păstrându-ne cugetele curate de orice răutate și vicleșug față de dușmani sau de aproapele nostru și, astfel, vom dobândi o pace deosebită în ființa noastră lăuntrică, o pace cum numai Dumnezeu ne-o poate da, iar pe lângă aceasta, ne vom putea învrednici și de o adevărată iertare din partea lui Dumnezeu, atunci când ne vom ruga: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6, 12).
jr. Eugen Antohi - parohia Sf. Vasile Tătăraşi
