Dacă vom alunga deznădejdea, ne vom aminti că suntem și noi copii ai lui Dumnezeu. Atunci am putea învăța din comportamentul unui copil cum să credem cu adevărat. De ce? Uitați-vă la setea ce există în ochii unui copil atunci când vă întreabă ceva, priviți cu câtă simplitate acceptă răspunsul dat și veți învăța cum trebuie să privim, cum să întrebăm, cum să primim răspunsul dat fiecăruia dintre noi de către Hristos atunci când întrebăm cu inimă curată în simplitatea rugăciunii. Eu cred că Domnul Hristos întotdeauna ne răspunde, noi nu mai știm să ascultăm.
Nu știu cum să explic, nu știu dacă lumea se schimbă în rău, dar din păcate observ că mentalitatea lumii de astăzi ne împinge mai degrabă să nu credem, decât să credem și să sperăm. Observ cu tristețe că în jurul nostru oamenii sunt mai mult pesimiști, decât optimiști. Aș vrea să mă înșel.
În acest context, mă întreb: Oare, cel mai reprezentativ aspect al vieții ce devine obstacol într-o credință lucrătoare, sunt dezamăgirile avute de fiecare dintre noi? Dar, nu cred că există om care să fi avut numai împliniri în viață. Nereușita nu ar trebui să fie prilej de necredință, ci din contră, de o cercetare de sine mai profundă în ceea ce înseamnă relația mea cu ceilalți, relația mea cu Dumnezeu.
Un alt factor de căpătâi în ceea ce privește viața este faptul că omul niciodată nu este pe deplin mulțumit! La durere vrea să fie sănătos, când este sănătos vrea să fie bine; când este bine, vrea să fie fericit, și tot așa. Cred că cel mai elocvent exemplu de nemulțumire este situația ploii: când plouă nu este bine că aveam treabă și ne-a încurcat, când nu plouă considerăm că este nevoie ca pământul sa fie udat! Dacă Dumnezeu ar asculta întru totul de noi oamenii, cred că n-ar putea s-o scoată la capăt cu noi! Așa că le chivernisește pe toate cu înțelepciune, după marea Sa iubire de oameni.
Dar revin la ploaie. Într-o reclamă la un post de radio se spunea că „ștergătoarele de parbriz nu opresc ploaia, dar te ajută să înaintezi cu mașina atunci când plouă”! Și mă gândeam că același lucru se întâmplă cu suferința bolii care peste fiecare din noi se va așterne, nu poate fi evitată, însă prin rugăciune și credință putem înainta spre vindecare! Probabil că cei mai mulți astăzi se încred numai în doctori, totuși minunea și însănătoșirea - fie vrem să recunoaștem, fie nu - aparțin Domnului! Ori prin înțelepciunea doctorilor (aici aș vrea să cred că înțelepciunea lor provine dintr-o credință lucrătoare), ori prin dorința omului de a se face bine, lucrează Dumnezeu spre binele omului.
Există și cazuri în care noi suntem sănătoși, dar cineva apropiat nouă este bolnav. Și ce facem? Mă gândeam la ce exemplu bun aș putea să vă dau… Iată comportamentul ideal: sutașul (un personaj al Noului Testament bine cunoscut credincioșilor care binevoiesc să se împărtășească din cuvântul Domnului Hristos) - rugându-se Lui Hristos! Întâlnim, vedem, citim despre diferiți oameni cu diferite comportamente, însă de cele mai multe ori în loc să „copiem” și noi un comportament făcător de bine, adesea alegem unul prin care și nouă ne facem rău, și altora. Oare de ce?!
Din tinerețe am fost atras de istorie - vorbesc aici de istorie, în general. Aș vrea să vă prezint un amănunt destul de revelator: în vremea aceea, în Roma antică (753 î.Hr - 476 d.Hr) și nu numai, sluga unui stăpân era desconsiderată total! Slugile nu aveau niciun fel de preț pentru stăpânii lor (așa cum clar vorbește Sfânta Scriptură și cum a explicat într-un mod foarte clar și părintele Iulian, pentru a cumpăra o slugă nu era nevoie de o sumă mare, ci de doar treizeci de arginți), fiind considerate și implicit tratate precum animalele. Iar dacă mureau, doar erau pur și simplu înlocuite. Întorcându-ne la exemplul nostru, acest sutaș nu numai că nu trăiește după „mentalitatea” lumii de atunci, dar prețuiește sluga sa și caută să o ajute. Deci gestul acesta are o însemnătate cu totul diferită, nu este vorba de cineva din familia lui, ci doar o slugă.
Dacă observăm credința cu care se adresează Mântuitorului și de care Domnul Iisus este uimit, ar trebui să realizăm că, de fapt, este o oglindire cu imagini omenești a poziției și rugăciunii în care stă Mântuitorul în fața Tatălui Său. Ce vreau să spun? Păi, dacă în Vechiul Testament omul era numit sluga lui Dumnezeu, iată că în Noul Testament, Dumnezeu este „sluga” omului. Hristos este Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, nu? Privind această imagine a unui sutaș (un fel de ofițer al zilelor noastre, conform istoriei - comandant al unui număr de 100 de soldați) care se roagă Domnului (așa Îl privea pe Hristos, ca pe Dumnezeu, nu?), oare nu observăm pe Hristos - Omul care se roagă Tatălui pentru sluga cea disprețuită, desconsiderată și doar folosită de toți? Oare nu Hristos a arătat lumii cât de iubit și prețuit este de Dumnezeu omul?
IPS Antonie de Suroj spunea: „Să ne gândim puțin la rugăciunea noastră, la ale voastre și la ale mele. Gândiți-vă la căldura, la profunzimea și intensitatea trăirii noastre, atunci când ne rugăm pentru cineva drag nouă, sau atunci când ne rugăm pentru ceva ce este important în viața noastră. Atunci inima voastră este deschisă, tot adâncul ființei este dăruit rugăciunii făcute. Asta înseamnă că Dumnezeu este important pentru voi? Nu, deloc! Pur și simplu înseamnă că motivul rugăciunii este important!”. Trist, dar adevărat.
Dacă vom alunga deznădejdea, ne vom aminti că suntem și noi copii ai lui Dumnezeu. Atunci am putea învăța din comportamentul unui copil cum să credem cu adevărat. De ce? Uitați-vă la setea ce există în ochii unui copil atunci când vă întreabă ceva, priviți cu câtă simplitate acceptă răspunsul dat și veți învăța cum trebuie să privim, cum să întrebăm, cum să primim răspunsul dat fiecăruia dintre noi de către Hristos atunci când întrebăm cu inimă curată în simplitatea rugăciunii. Eu cred că Domnul Hristos întotdeauna ne răspunde, noi nu mai știm să ascultăm.
Trăim cu speranța că ne vom îndrepta, dar este foarte greu de realizat. Cred că ceea ce ne va ridica din păcat este pocăința întemeiată pe acea stâncă ce se poate numi „rugăciune”. Speranță ne rămâne mila Lui ce se dezvăluie nouă prin lucrarea Harului în viața noastră. De la răstignirea Domnului Hristos și până la sfârșitul veacurilor, noi păcătuim și El se roagă pentru noi; noi deznădăjduim, iar El ne șoptește „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”; noi ne pierdem credința, dar El nu-Și întoarce fața de la noi! Un ultim gând: noi adesea ne văităm de crucea noastră, El s-a plâns de păcatele noastre?
Nu vreau sa lungesc „pledoaria”, așa că, în încheiere vreau să ne aducem aminte că în deznădejdea în care încercăm să înotăm, Evanghelia ne călăuzește, ne îndeamnă și ne învață să credem! Și să nu uităm că, într-o sărăcie de fapte bune în care încercăm să supraviețuim, unii oameni ne arată drumul Binelui și într-o întristare profundă Duhul ne îndeamnă: „Rugați-vă unii pentru alții”. (Iacov 5,16)
jr. Eugen Antohi - Parohia Sf. Vasile Tătăraşi
