Primul cuvânt: mama!

Cuvinte duhovnicești Iunie 19, 2019

Mamă, eu știu că tu mă auzi ce spun….când eu sufeream, pe tine te durea; când eu eram supărat, ție inima-ți plângea; când eu cădeam, tu pentru mine te rugai; cândva, eu un dar am vrut să-ți fac, tu n-ai cerut nimic, ci tot tu ai dăruit! Acum, eu ce mai pot să-ți dau?

Știu că nu sunt vrednic să vă vorbesc despre subiectul pe care l-am propus și inima mea suspină de dorul părinților trupești, pentru că, nu doar pentru mine, dar cred că pentru oricine este greu să explice în cuvinte ce este mama. 
Această stare, această legătură indestructibilă, acest prim cuvânt pe care îl rostim când abia începem să gângurim, reprezintă cel mai profund sens al vieții noastre pământești - un cuvânt ce cuprinde totul: dragoste nemărginită, viață cu bucurii și jertfă continuă… Cu toate că am putea spune că viața mamei este mai mult plină de tristeți, cred că bucuria iubirii pentru copiii ei depășește lacrima durerii. 
Am găsit un citat al scriitorului Alexandre Dumas, în care spunea că: „Dumnezeu a creat mama pentru că El nu putea fi pretutindeni”. Din punct de vedere artistic, este o exprimare foarte frumoasă; însă eu cred că Dumnezeu a dăruit o mamă nouă tuturor, pentru a ne arăta cât de mult ne iubește! Poate că este „punctul cheie” prin care ar trebui să vedem cu ochii trupești cum și cât ne iubește Dumnezeu. 
Cred că primul „dar” făcut nouă de către Domnul Hristos - chiar și înainte de Înviere - este Maica Domnului. Evanghelia după Ioan spune: „Iisus văzând pe mama Sa…a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta!” (19, 26-27). De aici reiese, fără îndoială, imaginea mamei ce este alături de Fiul ei, care se bucură de Învierea Lui. Astfel, putem afirma că nu mai suntem orfani, căci avem un Tată Ceresc, tot așa acum avem și o Mamă! 
Așa cum chipul Domnului Hristos de pe catapeteasma bisericii ne privește răbdător și ne veghează binecuvântându-ne mereu, tot așa și Maica Domnului stă de-a dreapta Lui rugându-se pentru noi. Acest chip al smereniei și curăției, care este plin de frumusețe și putere, „este icoana dragostei și a victoriei dragostei”, după cum frumos o descrie pr. Al. Schemann, în lucrarea intitulată „Pentru Viața lumii - Sacramentele și Ortodoxia”.
Mamă, eu știu că tu mă auzi ce spun….când eu sufeream, pe tine te durea; când eu eram supărat, ție inima-ți plângea; când eu cădeam, tu pentru mine te rugai; cândva, eu un dar am vrut să-ți fac, tu n-ai cerut nimic, ci tot tu ai dăruit! Acum, eu ce mai pot să-ți dau?
Iubirea părintească și grija ca totul să fie bine, cu care-și veghează familia, sunt cele două aripi ce înalță până la cer rugăciunea ei. Mama are cea mai puternică rugăciune pentru că este plină de dragoste, are cea mai mare „intrare” în fața Domnului Hristos, căci se jertfește necondiționat. Așteaptă plină de speranță să fim în preajma ei, absența noastră-i tristețea ce naște lacrimi de rugăciune. 
Dacă ar fi să spun ceea ce simt, aș afirma că mama este o stare de jertfă. Cred că durerea și lacrimile Maicii Domnului, când se află lângă Domnul Hristos pe toată perioada suferinței ultimelor ceasuri pe acest pământ, era de fapt și suferința neputinței de a se jertfi ea pentru a nu suferi El. Această stare de jertfă caracteristică mamei este mai puternică decât dorința de viață proprie! Sunt convins că orice mamă trăiește clipele din viața noastră cu intensitate dublă, cu o profunzime ce nu o putem vedea.  
Cu toții știm sau credem că știm ce este mama, dar de multe ori ceea ce vedem este foarte superficial, tocmai de aceea am ales să vă dau cel mai simplu exemplu al trăirii materne pe care mulți îl vedem, dar, din păcate, puțini îl înțelegem:
O tânără domnișoară s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea, cu multe probleme, era obosită și supărată. Mama ei, femeie în vârstă, s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au așezat împreună la masă, dar, ca orice mamă, a „citit” de îndată tristețea din sufletul fetei și a căutat să o liniștească. 
-Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva așa, cu una, cu două? Nici măcar nu știi despre ce-i vorba. 
-Dar îmi poți povesti, i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aș putea ajuta. 
-Cu ce să mă ajuți, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări și sfaturi. Lasă-mă în pace! - a mai strigat tânăra fată și a plecat în grabă, trântind ușa.   
Spre seară, când s-a mai liniștit, când și-a dat seama de greșeala ei și de supărarea pe care i-o pricinuise mamei, s-a întors acasă hotărâtă să-și ceară iertare pentru nesăbuința de care a dat dovadă. Ajunsă acasă, și-a găsit mama așteptând în fotoliul din fața ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi adormit.   
Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice au fost lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise și ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei au fost: „Lasă-mă în pace!”. Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi spus, de fapt, cât de mult o iubește, câtă nevoie are de prezența ei, de sfaturile ei, de dragostea ei - dragoste de mamă. 
Nu vreau să comentez sau să insist asupra aspectelor mai sus prezentate, dar, oare-i cinstim noi cu adevărat pe părinții care ne-au dat viață? În acest veac în care trăim, în această lume modernă, nu mai e la modă sau a devenit foarte greu ca fiii să-și respecte și să-și cinstească părinții. Nu de puține ori am observat că tinerii se rușinează să le spună părinților „tată” sau „mamă”. Și atunci când sunt în cercul unor prieteni, îi numesc „moșnegi” ori „moșul” sau „bătrânul” și aici nu vorbesc din presupuneri ci, chiar adesea am auzit asemenea expresii. 
Nu vreau să deviez de la subiectul pe care mi l-am propus, dar simt nevoia să fac o mică paranteză. Din învățămintele duhovnicului meu am aflat că, fără să realizăm, greșim împotriva celei de-a cincea porunci și prin nerespectarea celor mai în vârstă decât noi, aici nu mă refer strict la părinți, ci și la semenii mai în vârstă. Bucurându-ne de faptul că suntem puternici și tineri, ne „permitem” să ne comportăm cu oamenii mai în vârstă decât noi de parcă aceștia n-ar mai fi oameni. În mediul rural poate nu este chiar așa, dar în orașele mari, oamenii care au muncit toată viața lor, care au îndurat toate greutățile războiului, foametea, care au purtat pe umerii lor nenumărate suferințe, necazuri, primind de la stat dreptul meritat de odihnă, dintr-o dată au început să-i „încurce” mai ales pe cei tineri.  
Poate că nu aș fi scris aceste rânduri, dacă, și acum în această perioadă pregătitoare a postului nu aș fi auzit adolescenți spunând că: „Moșnegii ăștia, mai bine ar sta pe acasă, toată ziua se plimbă prin magazine, prin tramvaie… peste tot numa` de ei dai, frate...” sau, o expresie care m-a săgetat în inimă: „Când să urc în autobuz, un moșneag se băga în fața mea și i-am zis: La cimitir tot așa te grăbești?”. Sincer, nu vreau să supăr pe nimeni, dar…este ca și cum ar spune: „Pentru ce mai trăiți, nu vedeți că ne încurcați?”.  
Sincer, nici nu știu dacă aceasta ține de educația primită sau de „cei șapte ani de acasă”, dar dacă ar realiza măcar o clipă că tinerețea va trece foarte repede, tot așa cum trece și adolescența și floarea vârstei, poate atunci s-ar schimba ceva! Și mă întreb, dacă Dumnezeu le va dărui bătrânețea, oare ce vor zice atunci când copiii generațiilor următoare le vor transmite același mesaj? O vorbă înțeleaptă spune că nu este bine să râzi de cei bătrâni, pentru că nu toți avem privilegiul să ajungem ca ei! 
Dacă s-au retras din activitate, dacă sunt acum mai mult acasă, înseamnă că au meritat să se odihnească, că au în spatele lor o viață plină de osteneli, dar și de bucurii deopotrivă: este vorba aici de educația pe care ne-au dat-o, de bolile prin care au trecut, de toate greutățile și suferințele pe care au trebuit să le îndure pentru ca noi, oamenii moderni ai secolului douăzeci și unu, să fim ceea ce suntem. Iar, dacă prin iubirea lor părintească ne ajută cu ceva, pentru aceasta ar trebui să le fim recunoscători și în această viață și în cea următoare! Iar noi, îndrăznim să-i mai și jignim cu cuvinte urâte... Pe mulți, poate, îi irită neputințele lor, iar dacă tata ori mama ne învinuiesc de ceva, uneori le răspundem cu cuvinte atât de urâte, încât inimile lor sângerează de necaz și de supărare, fără ca noi să vedem sau să realizăm durerea pe care o pricinuim prin neștiința, nepăsarea sau ignoranța de care dăm dovadă. 
Cred că ar fi bine să ne aducem aminte că însuși Dumnezeu, în legea lui Moise, a poruncit ca cei care nu-și respectă părinții să fie uciși cu pietre: „Blestemat să fie cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa! Și tot poporul să zică: Amin!” (Deuteronom 27, 16). Apoi ne mai mirăm că necazurile și bolile se țin „scai” de noi și adesea ne întrebăm de ce suntem atât de nefericiți... 
Închei aceste rânduri cu speranța că vom conștientiza, într-un sfârșit, cât de fericiți ar trebui să fim că Maica Domnului ne este mamă! Totodată, să-I mulțumim Domnului Hristos pentru cât de minunat ne-a dăruit această cale de mântuire a noastră. Întrucât vremea postului mare a sosit, să ne pregătim „cămara inimii”, să întețim rugăciunea, să iertăm pe cei care ne-au greșit și să ne înfrânăm pornirile trupului, cinstind pe Născătoarea de Dumnezeu, cerându-I în același timp ajutorul și puterea să ne iubim părinții și să ne îndreptăm viața. 
Și să nu uităm că rugăciunea mamei este întotdeauna ascultată. 
  
„Nimeni din cei ce aleargă la tine nu iese rușinat, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară; ci cerând dar bun, primește dăruirea către cererea cea de folos”. 

Eugen Antohi - Parohia Sf. Vasile Tătăraşi

Citește alte articole despre: eugen antohi, cuvinte duhovnicești