Îmi revine în amintire imaginea când părintele cu părul alb își înălța mâinile către cer invocând Harul Duhului Sfânt: „Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească și fără de sânge și Te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem: trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri ce-Ți sunt puse înainte.”. Nu pot spune că am înțeles atunci semnificația ecteniei, dar a fost suficient să aprindă o scânteie undeva înlăuntrul meu. Cât de pustiu și gol era sufletul meu în acele clipe, văzând preotul căzând în genunchi la rugăciune în fața Sfintei Mese, am simțit că mă prăbușesc, nu știu…este ceva ce nu pot explica acum în cuvinte!
Dacă în ultima perioadă am tot scris despre ceea ce mă înconjoară, având ca subiect fapte și întâmplări cotidiene, acum mi-am propus să meditez sau - poate mai bine spus - să îmi fac o retrospectivă asupra celor făcute și nefăcute. Dacă încep cu începutul, prin anul 2006 mi-am stabilit locuința în apropierea Bisericii „Sfântul Vasile” din cartierul Tătărași, moștenind locul unde au trăit bunicii mei și bineînțeles locul unde am petrecut cei mai frumoși ani ai copilăriei mele. Chiar dacă în anii copilăriei și în perioada primei tinereți nu am fost „dus prea des la biserică”, momentul în care, ajuns la maturitate, am conștientizat că trebuie să se întâmple o schimbare în viața mea, a fost, dacă pot să spun, prima mea chemare, primul meu pas către Domnul Hristos.
Mă încearcă și acum un sentiment ciudat când îmi aduc aminte de clipa în care am intrat pentru prima dată în biserica parohiei, pe care pot spune cu mâna pe inimă că am ajuns să o îndrăgesc și cât de impresionat am fost de atmosfera smerită și frumos mirositoare a unei rugăciuni ce se înălța pioasă către tronul ceresc. Îmi revine în amintire imaginea când părintele cu părul alb își înălța mâinile către cer invocând Harul Duhului Sfânt: „Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească și fără de sânge și Te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem: trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri ce-Ți sunt puse înainte.”. Nu pot spune că am înțeles atunci semnificația ecteniei, dar a fost suficient să aprindă o scânteie undeva înlăuntrul meu. Cât de pustiu și gol era sufletul meu în acele clipe, văzând preotul căzând în genunchi la rugăciune în fața Sfintei Mese, am simțit că mă prăbușesc, nu știu…este ceva ce nu pot explica acum în cuvinte!
Cred că acesta a fost momentul în care, după îndemnul sufletului: „vino și vezi”, am putut spune ca Sfântul Apostol Filip: „L-am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în lege și profeții, pe Iisus!” (Ioan 1, 45). Din clipa aceea, asemenea unui burete pe care, dacă îl cufunzi într-un pahar cu apă - o va absorbi pe toată - așa și eu (la început involuntar) am sorbit fiecare gest, fiecare cuvânt al părintelui, motivat fiind de golul care exista în sufletul meu. Era ceva nou, așternut parcă pe o foaie albă de hârtie...
Cât de fericit este cel ce a cunoscut pe Domnul Hristos în viața aceasta! Fericirea este însă o stare vie precum sufletul, rugăciunea sau credința, căci izvorăște din iubire și se desăvârșește în comuniune.
Dar, ca să nu mă abat de la ceea ce mi-am propus, să rămânem la chemare. Oare noi nu suntem chemați astăzi să-L cunoaștem pe Domnul Hristos? Spun „astăzi”, pentru că astăzi este ziua (timpul) omului creștin. Sunt convins că mulți dintre noi, cei ce trecem pragul bisericii, suntem adesea încredințați că odată ce intrăm în Casa Lui suntem părtași tuturor binecuvântărilor, însă de cele mai multe ori rămânem departe cu inima de Dumnezeu-Tatăl, chiar dacă avem posibilitatea să Îl cunoaștem prin Fiul. Chiar dacă am traversat o perioadă dificilă și mulți dintre noi își dau cu părerea admițând sau judecând pronia lui Dumnezeu, trebuie să înțelegem că Domnul Hristos este prezent în lume, este printre noi, dar mai mult decât atât, și astăzi putem sta la Cina cea de Taină împreună cu El! Dar de fiecare dată suntem „copleșiți” de nevrednicia noastră și căutăm scuze să nu ne împărtășim la Cina Lui! La fiecare Sfântă Liturghie suntem chemați „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă”, iar noi rămânem cu capul plecat.
Să nu ascultăm de cei resemnați, în sufletele cărora a murit credința și nădejdea. Cât despre chemarea lăuntrică, cred că e o taină, iar taina se trăiește în tăcere, departe de ochii lumii. Ne încântăm de vorbele noastre, dar uităm că inima trebuie curățită de patimi, pentru a auzi în adâncul cugetului glasul lui Dumnezeu. Marea dramă a vieții omului, și deopotrivă împlinirea lui, nu se petrece în afară, ci înlăuntrul inimii. Iar cele mai importante și de durată victorii sunt cele pe care le câștigăm în inimă. Sunt convins că toți avem câte o patimă (sau mai multe), iar patima e o boală a sufletului care întunecă rațiunea. Omul bolnav sufletește se raportează la adevăr într-un mod strâmb, adică simte, gândește, vorbește și acționează prin prisma patimii sale de căpătâi. I se pare că e liber și lasă impresia în jur că trăiește viața din plin. De fapt, e un „mort în viață”, pentru că doar patima în sine (curvia, beția, îmbuibarea, invidia, ura, lenea, indiferența, mândria, slava deșartă, egoismul, nerecunoștința etc.) îi dă falsul sentiment că e viu.
De multe ori, ne vine gândul că nu suntem vrednici, deci în starea în care ne aflăm nu putem îndrăzni; nu suntem pregătiți, din mai multe „binecuvântate” motive; sau nu ni se permite din pricina canonului primit pentru păcatele făcute. Asta nu înseamnă că nu trebuie să ne străduim după puterea noastră să ne învrednicim, căci, fiecare dintre noi prin părintele duhovnic putem să înmulțim talantul primit. Canonul primit la spovedanie nu face altceva decât să ne trezească la realitatea însemnătății pe care o au Sfintele Taine.
Anii au trecut, dar acum, când biserica a devenit ca o a doua casă pentru mine, pot spune că fiecare mărturisire, fiecare clipă alături de Domnul Hristos, este o taină personală aproape imposibil de descris în cuvinte. Nu pot generaliza, însă pot sublinia faptul că Sfânta Împărtășanie, adică Trupul și Sângele lui Hristos, este medicament, nicidecum „o încununare” sau „un premiu” pentru creștinul râvnitor și postitor, rugător și nevoitor. Este un „Medicament Sfânt” și ca orice medicament, se ia atunci când ești bolnav, nu când ești sănătos! Așa cum nu mergi la doctor când te simți bine, tot așa și la duhovnic mergi atunci când vrei să alungi puterea păcatului deasupra ta; și singurul „întăritor” este Trupul și Sângele Mântuitorului. Important este să nu pierdem acest sentiment de păcătoșenie (de om bolnav), căci toate celelalte care ne sunt de folos și spre mântuirea sufletului le va așeza Domnul în calea noastră.
Venind la biserică, nu numai că am ocazia de a-L cunoaște personal pe Domnul Hristos, precum Natanael la îndemnul lui Filip, ci contactul este și profund, pentru că Hristos pătrunde în toată ființa mea vindecându-o și sfințindu-o prin unirea cu El. Trebuie să mărturisesc că, de câte ori aștern pe hârtie gândurile ce-mi vin de-a valma uneori, mă gândesc la sfinții apostoli care, oameni simpli fiind, nu au mutat munții din loc ci, mai mult decât atât au făcut - au schimbat destinele și au modelat sufletele celor cărora li s-au adresat. Oare eu, prin gândurile mele, voi reuși vreodată să răscolesc măcar cenușa care acoperă inimile împietrite? Nu știu aceasta, dar știu că dacă s-ar împlini cândva, ar fi fără îndoială cel mai mare dar (talant) pe care l-aș putea primi de la Domnul Hristos.
Chiar dacă sunt destui cei care se îndoiesc de cât de benefică poate fi întâlnirea în această viață (pământească) cu Domnul Hristos, pentru că așa cum spunea și părintele Iulian, parafrazând pe Sfântul Ciprian al Cartaginei - nu poți avea pe Dumnezeu drept tată dacă nu ai Biserica drept mamă - cred că ar trebui să nu îi lăsăm pe alții să ne omoare visele și să ne întoarcă privirea de la frumusețe, dragoste și armonie. Deci, să ne hrănim în continuare cu Cuvântul lui Dumnezeu și, în același timp, să dăruim dezinteresat și fără măsură dragoste, liniște, bucurie, bunătate și speranță tuturor celor ce au nevoie de ele. Și cu cât răutățile altora ne împresoară mai mult, să sporim în mai mult bine, umblând în lumină și adevăr, împăcați că trăim frumos și cu sufletul liber, nu robi și nici slugi ai patimilor și păcatelor, care urâțesc chipul omului atât înlăuntru cât și în afară.
Har și bucurie!
Eugen Antohi - Parohia Sf. Vasile Tătărași
