Îmi aduc aminte, în tinereţe când spuneam părinţilor mei că mă duc să mă întâlnesc cu prietenii, tata îmi spunea “Eu sunt prietenul tău, cei la care te duci tu sunt colegi de şcoală sau parteneri de joacă”! La acea vreme, nu înţelegeam cuvintele lui.
„Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc" (Ioan 15, 14)
Oameni grăbiţi într-o lume modernă, o lume cu principii şi cu foarte mulţi prieteni. De ceva vreme, întâlnesc tot mai des noţiunea de “prieten virtual”. Observ cu oarecare tristeţe, că termenul de prieten îşi pierde încetul cu încetul adevăratul sens al cuvântului, dar fiind într-o continuă mişcare, nici nu mai dăm importanţă acestui aspect. Chiar de curând am aflat de o scindare a prietenilor în prieteni apropiaţi, prieteni mai îndepartaţi, prieteni dragi, prieteni virtuali şi lista poate continua....
Dacă îmi aduc bine aminte, în liceu, eram vreo treizeci şi cinci de colegi într-o clasă, însă numai vreo trei-patru eram prieteni între noi. Nu pentru ca n-aş fi vrut să fiu prieten şi cu ceilalţi colegi, dar poate că nu ne potriveam sau, poate nu aveam acelaşi fond sufletesc.
Ceea ce pot sa afirm cu convingere este că, nu m-am despărţit de niciunul dintre prietenii mei de odinioară, ci pe toţi îi port în suflet, toţi au intrat înlăuntrul fiinţei mele, prin ceea ce au făcut pentru mine. De câte ori mă gândesc la prietenii mei, de fiecare dată am o bucurie, am o întâlnire în conştiinţa mea, în interiorul meu. Am bucuria aceea pe care o ai când te întâlneşti cu cineva care ţi-e drag şi de care eşti încredinţat că şi lui, i-e drag de tine. Ce înseamnă să ai prieteni dragi ? Cum putem face diferenţa între prietenii dragi şi prietenii apropiaţi ? Dacă îmi permiteţi, continui prin a întreba: Prietenii virtuali, pot fi şi dragi ? Sau poate, cei dragi sunt dragi, iar cei virtuali, sunt virtuali şi nimic mai mult. Personal, nu am gasit un răspuns, dar ceea ce ştiu este că, prietenii mei sunt în conştiinţa mea. Cum poţi afirma că ai prieteni, când de fapt tu nu ai nimic!?
Să nu uităm că Domnul Hristos însusi, aici, pe pământ, a avut prieteni - pe ucenicii Săi i-a numit prieteni. Dacă citim în Sfânta Evanghelie aflăm că Domnul Hristos, cândva, a spus ucenicilor, în cuvântarea de despărţire - cuvântare pe care a ţinut-o înainte de Sfintele Sale Pătimiri: „Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc" (Ioan 15, 14). În cazul acesta, prietenia era condiţionată de împlinirea poruncilor şi vă spun, că în toate cazurile, prietenia pentru a exista, trebuie să fie condiţionată de ceva, să se bazeze pe nişte reguli. Să ne imaginăm prietenia ca pe o casă. Această casă trebuie să se sprijine pe ceva. Aşa cum nu poţi construi o casă fără o fundaţie bună, tot aşa nu poţi clădi o prietenie adevărată,fără credinţă, fără respect, fără dorinţa de a ajuta. Cum nu poate rezista o casă pe fundaţie de nisip, tot aşa nu se poate clădi o prietenie pe ceva virtual, pe ceea ce de fapt ... nu există. Pe lângă fundaţie mai este nevoie şi de liant. Acest liant nu este decât dragostea faţă de aproapele tău. De ce oare, a zis Domnul Hristos: „Sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc"? Pentru că, dacă cineva nu face ceea ce porunceşte Domnul Hristos, nu poate să intre în relaţie de prietenie cu El.
Astfel, putem afirma cu convingere că toţi sfinţii sunt consideraţi prieteni ai lui Dumnezeu. Mântuitorul i-a privit pe ucenicii săi cu bunăvoinţă prietenească. Să nu uităm că Iisus Hristos a avut şi alţi prieteni. Tot în Sfânta Evanghelie citim că Lazăr era prieten al Domnului Hristos, afirmând: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit" (Ioan 11, 11). Se mai spune că Domnul Hristos îl iubea pe Lazăr şi le iubea şi pe surorile lui, pe Marta şi pe Maria.
Când eram copil socializam foarte repede - toţi copii erau prietenii mei. În adolescenţă, am început să privesc prietenia cu mai multă seriozitate, începând să cern prietenii prin filtrul inimii. După terminarea stagiului militar, la acea vreme (fără reţele de socializare) ajunsem să-mi pot număra prietenii pe degete. Astăzi, primim cereri de prietenie de la persoane pe care nu le cunoaştem şi cu toate acestea le oferim fără să stăm pe gânduri, darul lui Dumnezeu - prietenia. Nu vreau să dau lecţii de viaţă, dar vreau să subliniez că, prietenia niciodată nu se cere, ea se câştigă! Cum ? În timp, cu răbdare şi respect “casa prieteniei” se ridică de la zero şi se consolidează, iar o casă astfel consolidată, este durabilă peste vreme. Nu vreau să spun că ceea ce se întâmplă în zilele noastre, nu este corect, dar nici să nu tratăm cu prea multă uşurinţă ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit.
Esenţa prieteniei o constituie iubirea şi respectul. Dar în prietenie, aceste elemente, iubirea şi respectul, trebuie să fie cu reciprocitate. Dacă nu e reciprocitate, atunci nu exista prietenie. În secolul 21, dacă tot ne înconjurăm cu prieteni virtuali, putem vorbi si despre iubire virtuala ? Îmi aduc aminte, în tinereţe când spuneam părinţilor mei că mă duc să mă întâlnesc cu prietenii, tata îmi spunea “Eu sunt prietenul tău, cei la care te duci tu sunt colegi de şcoală sau parteneri de joacă”! La acea vreme, nu înţelegeam cuvintele lui. Trecând anii, cuvintele tatălui meu au rămas vii în mintea mea, realizând că prieten adevărat nu este cel care este alături de tine în permanenţă (la şcoală, la serviciu, pe facebook etc.), cel pe care îl porţi în telefonul mobil, ci doar cel care te ascultă şi cu care poţi împărtăşi bune şi rele. Tatăl meu mă asculta întotdeauna, dar eu nu realizam acest lucru, considerând că doar cel care “bate mingea” cu mine îmi este prieten.
În prietenie, oferi şi primeşti: oferi iubire şi primeşti respect. Sunt unii care, la întrebarea: „Cu cine esti prieten?", răspund: „Sunt prieten cu toţi" sau “Am mulţi prieteni... doar, nu i-am numărat”. Se spune însa, şi pe bună dreptate, că un prieten al tuturor nu-i de fapt, prietenul nimănui. De ce? Pentru că nu se poate realiza această relaţie decât într-un cerc restrâns şi decât acolo unde şi oferi, şi primeşti.
În “probatoriu” vă prezint un caz real. O bătrână venea în fiecare zi la spital şi după vizita de dimineaţă lua micul dejun împreună cu un bărbat trecut de mult de prima tinereţe. De la asistenta de salon, am aflat că bătrâna vine zilnic, de când a fost internat bărbatul, chiar dacă acesta nu are nici-un grad de rudenie cu ea. Impresionat de seninătatea, blândeţea şi consecvenţa ei, văzându-o pe coridor am intrat în vorbă cu ea, întrebându-o ce o motivează, având în vedere vârsta ei, să vină zi de zi la spital, iar ea mi-a raspuns că bărbatul, un vechi prieten, suferă de insuficienţă hepatică în formă avansată, că a fost operat de doua ori; la aceasta adăugându-se şi o afecţiune derivată din boala Alzheimer, cu care a fost diagnosticat cu peste zece ani în urmă. Simţind bunătatea şi liniştea care emana din trupul firav din faţa mea, am întrebat: prietenul dumneavoastră se va îngrijora dacă nu ajungeţi să luaţi micul dejun împreună ? A răspuns că, din cauza bolii Alzheimer, nu-şi mai aduce aminte nici să îşi i-a medicamentele … ba, chiar nu mai ştie nici cine este ea, că de câţiva ani nu o mai recunoaşte. Am rămas surprins şi aproape mecanic, i-am zis: Incredibil ! Prietenul dumneavoastră nu vă mai recunoaşte şi dumneavoastră, cu toate acestea, în fiecare dimineaţă ajungeţi aici să luaţi micul dejun cu el. Unde mai întâlneşti aşa ceva în zilele de astazi! Bătrâna, cumva a zâmbit, după care, privind fix în ochii mei, mi-a zis: Poate aveţi dreptate….el, întradevăr nu mai ştie cine sunt eu, dar eu ştiu cine este el… este prietenul meu.
Oare ce era în mintea dar mai ales în sufletul acestui om care “nu a cruţat nici cal nici călăreţ” pentru a îndeplini porunca iubirii aproapelui. Sincer, nu stiu. Dar ştiu că aşa ceva trebuie să se întâmple în prietenie. În prietenie, oferi fără să ceri, pentru că iubirea nu calculează când oferă. De câte ori nu trecem indiferenţi pe lângă suferinţa unui om care ne este prieten, căruia i-am dat “like”, căruia i-am dat “privilegiul” de a face parte din mulţimea prietenilor, în mare parte virtuali, cu care ne mândrim. Considerăm că, dacă avem cât mai mulţi prieteni suntem mai “populari”. Am ajuns să ne interiorizăm şi să nu comunicăm fizic. Urăm “la mulţi ani” oricui, fără să îl cunoaştem, dăm şi primim “like-uri” cu nemiluita, iar când ne întâlnim pe stradă ne ocolim, sau dacă totuşi ne întâlnim, nu găsim cuvintele pentru a încropi o mică conversaţie. Am citit în tinereţe o carte, scrisă de un scriitor german (Hans Fallada) care m-a impresionat foarte mult, cu titlul “Fiecare moare singur” şi care redă destinul fiecăruia dintre noi. Acum, mă întreb: daca tot “fiecare moare singur” la ce ne sunt de folos sutele de prieteni adunaţi şi grupaţi pe siteuri-le de socializare? Oricine s-a încumetat să răsfoiască Sfânta Scriptură, a observat cu uşurinţă că Dumnezeu a creat o lume reală, nicidecum virtuală. Întradevăr, oamenii trebuie să trăiască în comunitate, aşa cum mulţi se vor grăbi să afirme, dar trebuie să fie o comunitate reală, bazată pe prietenie şi iubire.
Pentru că, de obicei, omul, când oferă ceva din iubire, oferă din bucuria de a oferi. Bătrâna nu a facut decât să ofere inima ei ! Dăruindu-se pe sine însăşi, celui pe care îl are în vedere ca prieten, în acelaşi timp îl primeşte pe celălalt în inima sa, deplin încredinţată că şi acela oferă ceea ce primeşte: iubire şi respect.
Am scris aceste rânduri cu convingerea că, în orice prietenie adevărată a oamenilor credincioşi, legătura este făcută nu numai la nivelul omului, ci şi din darul Domnului. Dumnezeu nu poate fi absent dintr-o prietenie a oamenilor credincioşi, dintr-o prietenie adevărată, cum a fost, de exemplu, prietenia dintre Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nazianz, care au fost prieteni până la aşa masură încat se spunea despre ei că au un suflet în două trupuri. Au rămas în conştiinţa Bisericii ca un exemplu de prietenie adevărată.
În orice caz, e mare lucru să poţi purta prietenie faţă de cineva şi să primeşti dragostea prietenească a celui de lângă tine, fie că e lângă tine fizic fie că e lângă tine spiritual - în înţelesul că el poate fi foarte departe şi totuşi să fie foarte aproape, pentru că tu îl porţi în suflet. Când oferind ceva din iubirea pe care o ai în suflet, începi să te gândeşti şi să ţi se pară ca ai dat prea mult, că nu trebuia să dai atâta şi că nu primeşti cât ai oferit, nu cred că se poate spune că-i vorba de o prietenie adevărată. O prietenie adevărată se bucură când oferă, pentru că bucuria vine chiar din faptul că oferi, că oferi bucurie, speranţă, mângâiere şi ajutor pentru cel pe care îl ai în consideraţie ca fiind prieten.
Oferind, din ceea ce de fapt, Dumnezeu ţi-a dat, nu te mai întrebi ce-ţi dă celălalt în schimb pentru ceea ce ai oferit tu, bucuria ta venind din însuşi faptul că oferi.
Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată la ceea ce priveşte porunca respectului. Cel care ne-a dat porunca iubirii ne-a dat şi porunca cinstirii, porunca respectului “Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13,34). Poate nu direct, pentru că iubirea adevărată cuprinde şi respectul: nu poţi să iubeşti pe cineva şi să-l defaimi în acelaşi timp.Nu poti sa-l apreciezi pe facebook şi să îl ocoleşti pe stradă. Nu poti să te mândreşti cu sute de prieteni în mediul virtual, iar bucuriile sau necazurile să le porţi singur. Ori îl iubeşti şi-l respecţi, ori, dacă nu-l respecţi, înseamnă că nu-l iubeşti. Poate veţi spune că greşesc...s-ar putea să aveţi dreptate. Din respectul pentru prietenul primit în dar de la Dumnezeu, bătrâna de la spital, nu cred că a uitat porunca iubirii aproapelui.
Închei “pledoaria” mea despre prietenie, rugându-mă bunului Dumnezeu să ne ajute să fim prieteni adevaraţi, să înmulţim iubirea şi respectul şi să fim gata să-i ajutăm pe cei de lângă noi. Să ne ajute Dumnezeu să ne oferim prietenia cu toată bucuria, să avem bucurie din prietenie, să avem prietenie cu bucurie! Şi-apoi, să facem tot posibilul să trăim în aşa fel încât să fim şi noi prietenii lui Dumnezeu, sa-L avem pe Domnul Hristos ca prieten, aşa cum L-au avut ca prieten pe Domnul Hristos, ucenicii sai, Lazăr, Marta, Maria şi toţi sfinţii săi.
Eugen Antohi
