“Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13,34).
Trăim în secolul 21. Sunt convins că stiţi cu toţii acest adevăr. Răscolind prin “cutia cu aminitiri” am redescoperit un articol, care m-a întristat la vremea când l-am citit, dar acum, recitindu-l m-a pus pe gânduri, având în vedere că exprimă comportamentul obişnuit al celor mai mulţi dintre noi. Nu mai reţin când şi unde s-au petrecut acestea şi nici nu cred că are vreo relevantă, astfel, voi da citire întâmplării, care suna cam aşa:
"...doctorul intră grăbindu-se în spitalul unde era angajat, deoarece fusese chemat pentru o operaţie urgentă şi neprevazută. În fugă, merge direct la cabinetul său, se schimbă şi aleargă spre sala de operaţii unde era aşteptat. Pe coridor, lângă sala de operaţii se plimba agitat tatăl copilului care urma să fie operat. Acesta, vazându-l începe să-i strige indignat cu glas revoltător:
- De ce aţi întârziat atâta? Nu ştiti că viaţa copilului meu este în pericol? Nu aveţi niciun fel de sentiment al responsabilităţii în ceea ce faceţi?
Doctorul îl priveste zâmbind şi-i spune:
- Iartă-mă că nu eram la spital! Dar am venit cât am putut de repede, imediat ce m-au anuntat. Acum încercaţi să vă liniştiţi, ca să-mi pot face şi eu treaba.
- Să mă linistesc?! Dacă fiul dumneavoastră era în pericol de moarte, ce aţi fi făcut? răspunse tatăl foarte revoltat.
Doctorul încearcă să zâmbească din nou şi-i răspunde:
- V-aş fi spus că din pământ suntem şi în pământ ne vom întoarce. Aşadar, rugaţi-vă acum, iar noi, vom face tot posibilul să fie totul bine, cu ajutorul lui Dumnezeu…
- Suntem buni să dăm sfaturi! Când nu are legatură cu noi este uşor, mormăi tatăl.
Operaţia începe şi durează câteva ore. La un moment dat, doctorul iese bucuros din sală exclamând:
- Slavă Domnului! Fiul dumneavostră este bine! Şi fară să aştepte răspunsul tatălui, îşi continuă mersul grăbit pe coridorul spitalului… - De ce sunteţi atât de arogant? Nu puteţi aştepta câteva minute?
Asistenta tocmai iesea din sala de operaţii şi auzindu-l, îl priveşte cu compătimire. Acesta continuă, scuzându-se:
-Vroiam să-l întreb despre situaţia fiului meu, în ce stare se află...
Urmează câteva clipe de tăcere. Asistenta vădit emoţionată îi răspunde:
- Fiul lui a murit alaltăieri într-un accident de maşină! Când l-am înştiinţat să vină pentru fiul dumneavoastră era la înmormantarea copilului lui şi a rugat preotul dacă poate să întârzie slujba întrucât a intervenit ceva, iar acum când fiul dumneavoastră a fost salvat, a plecat grăbindu-se să participe la slujba înmormântării !"
Trist, dar adevarat! Cred că acest articol nu are nevoie de niciun comentariu, de aceea nu voi intra în detaliile întâmplării relatate. Şi mă gândeam cât de grăbiţi suntem să tragem "concluziile" potrivite, cât de repede dăm vina pe ceilalţi fară să conştientizăm cât suntem de întunecaţi, gândindu-ne doar la durerea noastră, sau mai grav, la plăcerea noastra! Alergăm cu o viteza uimitoare, adecvata secolului 21, spre orice ne satisface dorinţele, să ne rezolvăm problemele noastre, să ne îndreptăţim pe noi!
Cu toate acestea, constat cu nespusa bucurie că, mai exista oameni care îsi sacrifică timpul lor, punându-se în slujba celuilalt. Există oameni care nu lasă să treacă nici un moment pentru a-şi putea ajuta fratele. De câtă putere sufleteasca este nevoie pentru aşa ceva? De cate ori au suferit în inima lor, dar s-au consolat cu bucuria celuilalt? Vedem chipul unui om dar nu-i putem vedea durerea. Vedem superficial şi de multe ori judecăm strâmb, iar de multe ori suntem ajutaţi cu dragoste şi tot nemultumiţi rămânem câteodată!
Şi astfel, noi, “oamenii moderni ai secolului 21” considerăm că totul ni se cuvine, totul ne apartine! A ajuta pe semenul tău nu este o recomandare, ci o obligaţie Afirm aceasta pentru că "cine face, lui îşi face" spune un proverb vechi. Şi să ne imaginam că, “dragostea nu este o simpla consolare, ci lumină!” spunea un cunoscut filosof german, iar eu mă gândesc la Lumina de care toţi avem nevoie.
Dacă tot nu facem nimic pentru aceşti oameni care au înţeles că iubirea nu este o recomandare, nu este un mit ci, este o poruncă, cel puţin să recunoaştem că ne-au fost de folos cândva şi cu bucurie să mulţumim, atât Domnului Hristos, cât şi celui de langă noi. Susţin această afirmaţie, aducând în probatoriu “sentinţa” pronunţată la Cina cea de taină, prin care însuşi Mântuitorul “deliberează” astfel: “Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13,34). Mai mult decât atât, întrucât această “sentinţă” a devenit “executorie” de la pronuntare (33 d.Hr.), nu vad cu ce argumente ne vom susţine apărările la Înfricoşătoarea judecată, unde cu toţii vom da socoteală pentru faptele noastre! Întâmplările din această viată pamântească nu fac altceva decat sa ne arate cine suntem cu adevarat, descoperindu-ne că nimic nu este imposibil, dovadă fiind afirmaţia Mântuitorului “Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33). Astfel, nu e o scuză să afirmăm "aşa s-a născut!", sau, este trist că "nu a învăţat!" să fie om. "Omul dinafara nu este decat o oglinda a celui dinauntru" (Sf. Macarie cel Mare).
In timp ce scriu aceste rânduri, îmi vin în minte cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur „Iubirea ţi-l arată pe aproapele ca pe un alt sine al tău, te învaţă să te bucuri pentru fericirea lui, ca şi cum ar fi fericirea ta, şi să te întristezi la necazurile lui, ca şi cum ar fi necazurile tale”.
Cred ca ar trebui sa încercăm să nu ne gândim numai la “ale noastre” învăţând să preţuim pe tot semenul nostru, rugându-ne şi pentru cel de lângă noi, aratând astfel recunostinţa faţă de Domnul. Poate ar trebui sa luăm ca modele de urmat pe sfinţii lui Hristos şi mai presus de toate, pe Maica Domnului !
Sa ne aducem aminte că Sfântul apostol Pavel a scris celor de la Roma: "Vă pomenesc neâncetat în rugăciunile mele" (Rom. 1:9), iar lui Timotei i-a spus: "... te pomenesc neîntrerupt în rugăciunile mele, zi şi noapte" (2 Tim. 1:3). Pot să afirm cu convingere că, locul sau de rugaciune nu a avut niciodata mocheta pe jos, dar cu toate acestea el s-a rugat pentru aproapele său. Nici măcar temniţa rece în care a fost aruncat nu i-a putut domoli fierbinţeala rugăciunilor. Dragostea fata de ceilalti l-a tinut mereu activ şi i-a alimentat neîncetat focul dragostei, spunând "nu faceţi nimic în duh de ceartă, nici de slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât este el însuşi" (Filipeni 2, 3). Atunci, de ce sa judecam si mai ales de ce nu putem ierta ? Pentru ca nu iubim! Intradevar, noi, oamenii moderni ai secolului 21, avem mochete pe jos şi nu ne aruncă nimeni în temniţa dacă ne mărturisim credinţa şi iubirea în Hristos, dar având toate aceste privilegii dobândite cu greu de către strămoşii noştri, am pierdut ceea ce este mai esential, esenţa Noului Testament - iubirea.
De multe ori, când cineva nu este în acelaşi gând cu noi, avem impresia că are ceva împotriva noastră. Însă este posibil să nu aibă nicio legătură cu noi, ci mai degrabă reprezintă durerea sau lupta internă a acelei persoane. Este imposibil să nu găsim ceva bun la cei din jurul nostru. Cu toţii avem şi calităţi şi defecte, însă identificarea calităţilor aproapelui nostru ne va face mai puţin vulnerabili în faţa ispitei de a judeca sau critica.
Poate că în comportamentul nostru vom găsi tocmai ceea ce criticam la cei din jur şi atunci ne vom concentra mai mult asupra propriei îndreptări, decât asupra judecării celor din jur. Mai mult decât atât, sa nu uitam că de multe ori, aparenţele înşală. Zilele trecute am găsit un pasaj în care Albert Einstein spunea că „ ...fiecare persoană este un geniu. Dar dacă judeci un peşte după capacitatea lui de a se căţăra într-un copac, îşi va trăi toată viaţa crezând că este prost”, iar Sf. Ioan Scărarul spunea “Chiar dacă ai vedea cu proprii tăi ochi, nu osândi, căci deseori chiar şi ei s-au înşelat”. Omul modern are în permanenţă tendinţa de a da vina pe ceilalţi, astfel, dacă lucrurile merg rău în lume sau în viaţa mea, toată lumea e vinovată, în afară de mine! Cel care-i învinuieşte şi îi condamnă pe ceilalţi, necunoscând răul pe care îl poartă în sine însuşi, nu are nicio şansă de vindecare dacă nu conştientizează că prin aceasta se depărtează de tot ceea ce este iubire, uitând caracterul “executoriu” al prouncii de iubire. În speţă, cel care are sufletul bolnav şi care vrea să-i îndrepte pe ceilalţi, conform cuvintelor Mantuitorului Hristos, seamănă cu un orb care le arată calea celorlalţi. Iar Sf. Isaac Sirul spune “Nu mustra pe nimeni, nu acuza pe nimeni, nici chiar pe cei care fac mult rău în viaţă. (...) Adu-ţi aminte că Hristos şi-a dat viaţa pentru cei păcătoşi, nu pentru cei drepţi”.
În încheiere, cu speranţa că prin cele câteva rânduri am răscolit cenuşa care acoperă şi înăbusă jarul iubirii, vreau să precizez că împlinirea poruncii de iubire nu ar trebui privită ca pe un lucru datorat lui Dumnezeu, ci ca pe un adevăr, sau mai bine spus, ca pe cea mai înaltă datorie a noastră faţă de noi înşine. Astfel, nu Domnul Hristos beneficiază de pe urma poruncilor, ci noi, cei care le împlinim cu credinţă şi cu dragoste.
P.s. Până la urmă, chiar şi miturile sunt bazate pe adevăr şi poate ar trebui să ne punem întrebarea, daca nu cumva cei 1984 ani care s-au scurs de la evenimentele care au marcat istoria omenirii, nu au facut decat sa împietrească inimile noastre, transformând în mit tot ceea ce strămosii noştri ne-au lăsat ca adevar ?
Eugen Antohi - Consilier parohial
