Îmi spunea cineva zilele trecute că Dumnezeu ne pedepsește, iar perioada pe care tocmai am traversat-o este consecință directă a păcatelor noastre. Este posibil, dar vreau să vă spun că eu nu m-am simțit niciodată pedepsit și cred că afirmația că avem un Dumnezeu aspru nu este tocmai justă. Spun aceasta deoarece lângă pedeapsa ce ni se pare că ne-a trimis-o, pun imaginea Domnului Hristos răstignit pe cruce.
Am simțit de multe ori (și în ultimul timp din ce în ce mai des) că suntem chemați nu numai să credem în Dumnezeu, ci mai mult decât atât, să-L iubim din tot sufletul, precum ne-a lăsat poruncă scrisă încă din Vechiul Testament.
Această libertate pe care Domnul o respectă și o binecuvântează prin Iubirea Lui, de cele mai multe ori ne sperie, nefiind învățați să o prețuim sau să o folosim spre slava Lui. Mă cutremur citind cuvântul Sfântului Serafim de Sarov, când spune: „Diferența dintre un om păcătos și un sfânt este una singură: o decizie!”. Da, cred că o decizie întotdeauna trebuie luată în libertate.
Sunt convins că, de multe ori, oamenii se întorc la vechile lor obiceiuri și metehne. Iată un bun prilej pentru fiecare dintre noi de a vedea cât de așezați sufletește suntem întru Domnul Hristos, cât de solidari și de grijulii unii față de alții. Se pare că vom trăi și pe mai departe cu acest „virus” alături de noi, iar acest lucru ne obligă să reînvățăm să conviețuim responsabil împreună cu semenii noștri.
Fiecare dintre noi, la un moment dat în viață, a simțit puterea gândului pătimaș, a ispitei care poate ajunge până la a-l tortura psihic și mai ales tulburarea ce o aduce în noi; însă, în loc să fim dezamăgiți că îngăduie Domnul Hristos una ca aceasta, mai bine să avem gândul că este clipa în care trebuie să ne decidem dacă răspundem iubirii dumnezeiești sau dragostei pentru păcat.
Chiar dacă tocmai am trecut printr-o perioadă dificilă pentru mulți dintre noi, nu „pandemia” e de vină pentru agitația noastră, ci faptul că au ieșit la suprafață plăcerile și viciile cu care ne-am obișnuit, dar pe care nu le-am mai putut hrăni și împlini cu fapta, decât într-un mod limitat.
Poate că această perioadă ne arată că avem serioase probleme sufletești, neliniști care în mod real țin de patimile noastre ori de tabieturile la care nu suntem capabili să renunțăm, chiar dacă știm că ne afectează sănătatea și fac rău și celor din jurul nostru.
Și, chiar dacă n-am avut puterea necesară să discernem lucrurile ori am căzut din neputință omenească, să nu rămânem deznădăjduiți în iadul întunecat al păcatului, ci să privim către ,,brațele părintești” deschise ale Mântuitorului răstignit.
Poate că perioada prin care am trecut ne arată că ceea ce numim noi „a trăi” e doar o rutină, o mașinărie pe care dacă o scoți din priză totul se dă peste cap. Asta înseamnă că nu mai suntem în stare să trăim liber, firesc, decât încorsetați în obiceiurile de zi cu zi, care au devenit între timp a două noastră natură.
Și poate ne mai arată că omul modern nu poate fi schimbat din exterior, chiar dacă sunt luate măsuri de constrângere pentru binele nostru, al tuturor. Pentru ca un om să-și „schimbe inima”, câtă răbdare și ce lucrare fină, delicată, trebuie să fie din partea Domnului Hristos!
Și atunci, după această perioadă de „carantină” și de „izolare la domiciliu” impusă, considerată de mulți o perioadă de privațiuni, însă „fără Dumnezeu” în suflet și fără rugăciune personală, e logic ca o așa-zisă „relaxarea socială” să ducă inevitabil la întoarcerea nestăvilită a omului la vechile lui obiceiuri, bune sau mai puțin bune.
Sunt convins că pe unii dintre noi această perioadă de izolare i-a apropiat mai mult de Dumnezeu, iar pe alții i-a îndepărtat poate mai mult. Nu întâmplător „ascultarea” e mai înaltă decât „fecioria”. Degeaba rostim „facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ” (Matei 6, 10), când în inimă nu dorim să schimbăm nimic și ținem cu toată convingerea să se împlinească doar voia noastră cea păcătoasă.
Și iată, apare această pandemie, croită parcă anume după felul nostru de a fi și pe măsura răutății vrăjmașului nostru nevăzut, care neîncetat ne ispitește. Un virus pe care, poate că Domnul Hristos l-a lăsat anume să-și facă de cap, doar ca să ne arate cât de departe suntem de Dumnezeul Cel Adevărat, cât de robiți de propriile patimi și cât de neputincioși în toate cele ale noastre.
Din păcate însă, nu strigăm și noi către Hristos pentru a ne vindeca de orbirea în care trăim. Deslușim puțin câte puțin o părticică din umbra prezenței Lui în viața noastră și credem că am înaintat în duhovnicie; uităm întunericul în care ne delectăm, crezând că dacă am învățat să pășim noaptea obișnuindu-ne cu lipsa Luminii, suntem pe drumul cel bun.
Și mai cred că această pandemie a contribuit la scoaterea la lumină mai ales a părților noastre pe care le ascundem, tocmai pentru a conștientiza cine suntem noi, cei din spatele cuvintelor declarative și a faptelor arătate în văzul tuturor.
E o utopie să credem că lumea se va schimba în bine după această pandemie. Trebuie să recunoaștem că pentru a ne schimba în interior ține de propria noastră conștiință, de sinceritatea de a ne vedea așa cum suntem, nu cum ni se pare că suntem și mai ales, e nevoie de o conlucrare din adânc a sufletului cu Dumnezeu…
Suntem tentați să evităm a fi sinceri chiar și cu noi, nu numai cu ceilalți; însă ne facem rău și nouă, și lor. Este ca și cum am purta o haină frumoasă la vedere, dar sub ea se ascunde o rană plină de infecție…
Îmi spunea cineva zilele trecute că Dumnezeu ne pedepsește, iar perioada pe care tocmai am traversat-o este consecință directă a păcatelor noastre. Este posibil, dar vreau să vă spun că eu nu m-am simțit niciodată pedepsit și cred că afirmația că avem un Dumnezeu aspru nu este tocmai justă. Spun aceasta deoarece lângă pedeapsa ce ni se pare că ne-a trimis-o, pun imaginea Domnului Hristos răstignit pe cruce. Astfel, îmi păstrez în inimă gândul că eu ar fi trebuit să fiu răstignit, nicidecum El. Căci dacă ar fi așa, la fiecare păcat al nostru (știut sau neștiut) am fi fost sancționați fără drept de recurs! Iar un Dumnezeu care este răzbunător nu se poate jertfi!
Dincolo de toate drepturile și libertățile sociale, de toate derogările legislative, cu mască sau fără mască, cu mănuși sau fără mănuși, să ne aducem aminte de ce spunea în a două epistolă a sa, Sfântul Apostol Petru: „Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: câinele se întoarce la vărsătura lui și porcul scăldat la noroiul mocirlei lui” (II Petru 2, 22).
Închei cu convingerea că omul este ca o corabie ce-și poartă încărcătura proprie pe această mare a vieți pământești ce încearcă să găsească drumul către casa părintească, însă vânturile (gândurile) ori valurile (ispitele) și ceața (întunecarea judecății) ce o înconjoară, îi împiedică cursul firesc. Astfel, așa cum am spus și altădată, vom ajunge la destinație doar dacă Îl acceptăm pe Domnul Hristos la cârmă!
Har și bucurie!
Eugen Antohi - parohia Sf. Vasile Tătărași
