Mult sau puțin?

Cu voia Domnului, ne îndreptăm cu pași grăbiți spre evenimentul care a marcat istoria omenirii, eveniment care și-a pus amprenta pe modul de viață al creștinilor, oferindu-ne convingerea și certitudinea că viața în această lume nu se sfârșește după cum cred cei „cu mintea scurtă”, ci ne „teleportează” într-o viață care va fi răsplata ostenelilor și a jertfelor noastre pe acest pământ. Cât de frumos este să trăiești cu convingerea că tot efortul pe care l-ai depus în această scurtă tranziție pământească este nemăsurat, înmulțit și răsplătit prin pronia dumnezeiască. Scriind aceste rânduri, gândul îmi fuge la perioada când resursele (minute naționale, sms-uri etc.) oferite de firma de telefonie mobilă se pierdeau chiar dacă nu erau utilizate. La acea vreme mă gândeam că, dacă tot nu le-am folosit luna aceasta, ce frumos ar fi dacă s-ar reporta pentru luna viitoare. Pentru că, prin osteneala și chibzuința de a-mi chivernisi ceea ce am primit, consideram ca fiind nedrept ca tot efortul meu să fie în van. Am făcut această remarcă pentru că acum, încredințați fiind că tot ceea ce facem nu este în van, ar trebui să depunem toate diligențele pentru ca-n viața pe care Domnul Hristos ne-o garantează, ostenelile, clipele de rugăciune, milosteniile, donațiile, precum și oricâte vom face în numele Domnului, nu se vor pierde, ci vor fi „reportate” și ne vor ghida pe calea cea strâmtă.
De curând, vorbeam cu o persoană căreia îi spuneam că această perioadă este ca o rampă de lansare pentru a începe o activitate misionară, pentru a face o donație sau pentru a înmuia propria inimă spre ajutorarea celor în nevoi. Toate bune și frumoase, iar după câteva zile îmi cere o părere despre o icoană pe care ar vrea să o achiziționeze pentru a fi donată la mănăstirea pe care urma să o viziteze; cu speranța că prin gestul său o va ajuta Domnul în ceea ce și-a propus să realizeze în acest an. Dorința ei mi s-a părut bună (un bun punct de pornire), având în vedere „apatia” față de biserică și de slujitorii săi, dar scopul donației m-a făcut să simt o oarecare urmă de întristare. Imediat gândul meu a plecat către văduva care în simplitatea ei a dăruit în visteria templului din Ierusalim toată averea ei, adică doi bănuți de aramă (un codrant), aspect observat de ochiul atent al Domnului Hristos și consemnat pentru noi de Sfântul apostol și evanghelist Marcu: „Și șezând în fața cutiei milelor, Iisus privea cum mulțimea arunca bani în cutie. Și mulți bogați aruncau mult. Și venind o văduvă săracă, a aruncat doi bănuți, adică un codrant. Și chemându-i la Sine pe ucenicii Săi, le-a zis: Adevăr vă grăiesc că această văduvă săracă a aruncat în cutia milelor mai mult decât au aruncat toți ceilalți. Pentru că toți au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a pus tot ce avea.” (Marcu 12, 41-44).
Poate că este mai bine să ne laude mai întâi Dumnezeu și pe urmă oamenii. Dacă vom căuta mai întâi laudele oamenilor, asemenea cărturarilor și fariseilor vremii, cred că jertfa noastră (darul care sperăm să ne aducă ajutorul lui Dumnezeu) nu va fi o plăcută mireasmă înaintea cerului. Când vrei să faci o faptă bună, să ajuți pe cineva, să dăruiești ceva la o biserică sau la o casă de bătrâni, oare Dumnezeu nu știe motivarea care te îndeamnă spre acest lucru? Oare nu știe că totul este de suprafață, căutând obținerea unui anumit obiectiv sau îndeplinirea rapidă a unor dorințe? Dacă îmi veți da dreptate, atunci la ce folos toată această osteneală? 
Conștienți fiind că faptele noastre sunt doar pentru ochii lumii, cu inimile împietrite, ne „ostenim” în a oferi daruri sau milostenii din izmă, crezând că astfel vom oferi o jertfă mai mare decât poate încăpea în cutia milei. Și astfel, trăind în amăgire, așteptăm cu nerăbdare ca jertfa și darul nostru să se transforme ca prin minune în sănătate veșnică, într-un automobil nou, în conturi burdușite sau în cine mai știe ce răsplată rapidă.
Dragi prieteni, deși (poate) cu toții aprobăm gestul văduvei, atunci când vine vorba de propria jertfă, noi nu procedăm ca ea. Ne vine greu să renunțăm la ce este al nostru doar pentru a dărui dezinteresat și fără a urmări un anume rezultat. Până și politicienii, când „oferă” un litru de ulei unui pensionar, darul în sine este bun, dar scopul nu este tocmai unul umanitar. Și Dumnezeu știe. Cred că, doar când vom oferi chiar și-un pahar cu apă rece în numele Domnului Hristos, jertfa noastră va fi consemnată în cer, deoarece prin aceasta recunoaștem că toate câte le avem Îi aparțin Lui. Oare este mult sau puțin? La Sfânta Liturghie, atunci când pâinea și vinul sunt pregătite pentru prefacerea în Trupul și Sângele Domnului Hristos, recunoaștem și mărturisim că acestea sunt ale lui Dumnezeu și pe acestea I le aducem pentru toate câte El ni le dăruiește: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate!”. Cât de frumos…
După cum v-am obișnuit, vă ofer și de această dată o scurtă povestioară care ne explică modul cum darul sau ajutorul este bine răsplătit doar atunci când scopul acestuia este în acord cu inima celui care dăruiește și cu învățăturile Sfintelor Scripturi.
„La finalizarea construcției unei mănăstiri, câțiva bogătași își scuturau cu fală pungile. Alții strigau în gura mare ce sume au de gând să lase pentru mănăstire. Doar o bătrână stătea deoparte și îi urmărea. Ar fi dorit și ea să dea ceva pentru lăcașul sfânt, dar nu avea nici bani, nici aur, nici mătăsuri. Tocmai atunci, un car încărcat cu de toate s-a apropiat de locul unde stătea ea. Stăpânul carului lovea cu biciul boii care se opinteau să urce dealul. Nu mai aveau putere să ducă cele adunate pentru mănăstire. În fața porții, s-au împleticit și au căzut cu botul în țărână. Înfuriat, stăpânul a prins a-i bate și mai tare.
– Încetează! l-a oprit bătrâna. Nu vezi că au nevoie de odihnă?
Luptând cu propriile slăbiciuni, ea a dat fuga la izvor și le-a adus puțină apă, apoi a rupt un braț de iarbă proaspătă și l-a pus cu grijă în fața bietelor animale.
În ziua când au dezvelit placa de inaugurare pe care erau înscriși ctitorii sfântului lăcaș, toți au rămas mirați văzând că în capul listei era sculptat numele acelei necunoscute bătrâne.”
Dragii mei, în realitate, multe lucruri trec prin mâinile noastre, dar nu rămân veșnic, pentru că numai ce vine din inimă, numai ce dăruim dezinteresat va rămâne veșnic și va fi consemnat în contul nostru. De exemplu, degeaba vreau să dăruiesc ceva scump unei biserici, dacă prin jertfa mea urmăresc obținerea anumitor foloase sau viitoare beneficii. Prin gestul ei, bătrâna din rândurile de mai sus ne arată calea de a ne jertfi pentru Hristos, calea prin care, chiar dacă suntem săraci, numele noastre vor fi scrise în ceruri. Dacă astăzi avem posibilitatea de a ajuta pe cineva sau de a dărui chiar și o vorbă bună sau o încurajare unui om deznădăjduit, să nu așteptăm altă ocazie, pentru că astăzi este momentul. Ziua de mâine nu este a noastră. Totodată, să nu interpretăm greșit pilda văduvei din evanghelie, amăgindu-ne că jertfind puțin, puțin vom primi și, prin urmare, fără a ieși din zona de confort, să-I oferim Domnului Hristos doar puțin, cât să-L facem să creadă că ne mai gândim la El. Oare de câte ori ne „argumentăm” lipsa dragostei, oare de câte ori ne „cosmetizăm” zgârcenia, motivând grijile care ne copleșesc sau nesiguranța financiară a zilei de mâine, amăgindu-ne cu gândul că poate Domnul Hristos ne va înțelege „sărăcia” și va primi cu miros de bună mireasmă „umila” noastră jertfă?
Închei aceste rânduri cu convingerea că perioada triodului este o perioadă care ne poate schimba modul de viață. Este momentul să înțelegem că tot efortul nostru trebuie să fie pus în numele Domnului, iar silindu-ne pe drumul nevoinței, având în față jertfa Mântuitorului, să ne încredințăm că tot efortul nostru, toată „paguba” făcută în numele Lui, va fi compensată de preaplinul dumnezeiesc.
Așadar, să ne rugăm Domnului să ne dea puterea să sporim în credință prin iertare și iubire, să ne dea puterea ca tot ceea ce facem să facem doar în numele Său. Să dăruim dezinteresat cu convingerea că nimic din ceea ce avem nu este al nostru și astfel să putem spune: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate!”. Amin.
Har și bucurie!
Eugen Antohi, Parohia „Sf. Vasile” Tătărași