În liceu, un profesor de filosofie ne spunea că, pentru a cunoaște un om trebuie să mănânci împreună cu el un sac cu sare. Bineînțeles, nu trebuie să ne apucăm de mâncat sare, dar acest ,,sac cu sare” nu reprezintă altceva decât o viață de om, o viață petrecută alături de cel care ți-a fost sortit. În tinerețe, consideram că o floare dăruită reprezintă sentimentul meu de afecțiune față de persoana iubită, dar anii vieții m-au învățat că liantul relației nu este floarea, inelul sau cadoul oferit.
Poate că mulți vor considera că vreau să scriu despre lucruri fără sens sau care și-au pierdut sensul în zilele noastre, însă cred că toți ne dorim să trăim stările sufletești la o intensitate maximă, nicidecum nu vrem să rămânem săraci în sentimente sau privați de o explicație ce poate transforma clipa în veșnicie, dragostea în iubire sau comunicarea în trăire…
Dacă aș încerca să definesc fericirea, o voi face prin niște cuvinte prea simple în a exprima esența ei: fericirea este starea pe care o trăiește omul atunci când simte că iubirea pe care o dăruiește îi este împărtășită și de cealaltă jumătate a lui. Deci, o primă condiție a omului ca să fie fericit este să iubească și să fie iubit!
Cu ceva timp în urmă, un coleg, povestindu-mi viața de „calvar” pe care o trăiește cu soția sa, mi-a cerut un sfat referitor la procedura de divorț pe care intenționează să o introducă cât mai curând. Din discuția purtată, am înțeles că este căsătorit de 10 ani și au un copil împreună, iar dragostea lor a început să se răcească de mai bine de 6 ani. Am încercat să-l fac să înțeleagă că ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu trebuie să despartă, dar el stăruia în convingerea lui, rugându-mă să-l ajut în dezvoltarea motivelor de divorț. Timpul a trecut, iar el și-a materializat gândurile prin intermediul unui avocat.
În serile trecute, printre rândurile unei cărți am găsit o relatare care m-a făcut să zăbovesc minute în șir, citind și recitind câteva pasaje pe care ochii mei pur și simplu nu voiau să le părăsească - exact ca un disc de pick-up stricat. Fără să realizez, o lacrimă a apărut în ochi și m-a determinat să mă opresc. Da, o lacrimă… dar nu pentru că am găsit ceva emoționant sau poate ieșit din comun, ci pentru că am realizat că iubirea cere o jertfă mai mare decât am crezut, o jertfă pe care, involuntar, o poate face oricare dintre noi dacă într-adevăr iubește. Atunci mi-am adus aminte de colegul meu, de ușurința cu care alegem uneori să ne separăm, să ne alegem fiecare calea de urmat, în loc să înfruntăm bucuriile sau necazurile vieții împreună.
Voi încerca să vă redau în câteva rânduri această ,,pildă de viață” care mi-a pus în față un mare semn de întrebare: Oare ce sau cât sunt dispus să sacrific pe altarul iubirii?
Un cuplu împlinea cincizeci de ani de viață conjugală. În ziua aniversării, soția a copt o pâiniță în tavă așa cum obișnuia în fiecare dimineață. La micul dejun a tăiat pâinea în lung, a uns amândouă jumătățile cu unt și se pregătea să-i dea soțului, ca de obicei, partea de deasupra cea frumos rumenită.
La jumătatea drumului, mâna i s-a oprit căci s-a gândit: ,,În această zi, când se împlinesc cincizeci de ani de când suntem împreună, vreau să mănânc și eu partea de deasupra a pâiniței, că și eu am fost o soție bună, credincioasă, avem împreună copii minunați și chiar am ținut casa în rânduială deplină”... și i-a dat soțului partea de jos a pâiniței - lucru pe care nu și-l îngăduise niciodată în cei cincizeci de ani petrecuți împreună. Soțul a luat bucata de pâine, a stat preț de câteva secunde cu privirea în pământ și cu lacrimi în ochi a zis:
- Ce dar neprețuit mi-ai făcut astăzi! Din copilărie îmi place cel mai mult partea de jos a pâinii, pentru că este mai bine prăjită, mai crocantă și mult mai gustoasă, dar întotdeauna am socotit că ea ți se cuvine ție, soția mea iubită!
Oare ce poate fi mai frumos, mai înălțător și mai nobil decât să rupi de la tine plăcerea ta și să o dăruiești necondiționat persoanei iubite?
Vreau să vă spun că mult timp am rămas cu mintea la ei, pentru că, în câteva cuvinte, în câteva clipe care au trecut ca fulgerul, mi-au arătat ce înseamnă să cunoști un om, ce înseamnă să iubești. Nu mi-au spus nimic, nu îi cunosc (deși aș da orice să cunosc asemenea oameni), nu au vorbit ore întregi despre iubirea adevărată și nici nu au strigat în gura mare despre ce înseamnă iubirea și de cât timp ai nevoie pentru a intra în posesia ei. Nu. Doar au comunicat în modul lor, plin de iubire, ca în urmă cu cincizeci de ani, când s-au cunoscut.
În liceu, un profesor de filosofie ne spunea că, pentru a cunoaște un om trebuie să mănânci împreună cu el un sac cu sare. Bineînțeles, nu trebuie să ne apucăm de mâncat sare, dar acest ,,sac cu sare” nu reprezintă altceva decât o viață de om, o viață petrecută alături de cel care ți-a fost sortit. În tinerețe, consideram că o floare dăruită reprezintă sentimentul meu de afecțiune față de persoana iubită, dar anii vieții m-au învățat că liantul relației nu este floarea, inelul sau cadoul oferit. Chiar și colegul din exemplul de mai sus a oferit o floare sau alte atenții asemănătoare și sunt convins că atunci, cândva, le-a oferit din toată dragostea sa!
Cred că puțini sunt cei care trăiesc cu adevărat această stare, unii o caută și o vor căuta până când o vor găsi, dar cei mai mulți nu o vor găsi niciodată.
Pentru a înțelege de ce nu suntem cu adevărat fericiți nici atunci când credem că iubim, voi încerca să evidențiez diferența dintre ,,a iubi” și ,,sunt îndrăgostit”. Personal, nu știu de ce s-a pus accentul în literatura noastră pe cuvântul ,,dragoste” - chiar și în imnul dragostei scris de Sfântul Apostol Pavel - dar, în Sfânta Evanghelie se vorbește numai de ,,iubire” și nu de ,,dragoste”. Probabil că ,,dragostea” exprimă starea lumească, iar ,,iubirea” pe cea dumnezeiască.
Am ajuns la credința că, în viața trăită de zi cu zi, iubirea înseamnă libertate, pe când dragostea înseamnă de multe ori dependență. De aceea mulți oameni sunt distruși din toate punctele de vedere după o despărțire sau o relație eșuată. Într-adevăr, suferă și cel ce iubește, însă acesta mai mult ca sigur se va retrage pentru binele celuilalt. Este firesc ca o relație să înceapă când te simți legat de celălalt, te simți atras de ceea ce-ți place, pentru că iubirea este sinceră și onestă, pe când dragostea încearcă să folosească orice mijloc spre a-și atinge scopul!
Iubirea înseamnă jertfă! Se jertfește fără să simtă că face un sacrificiu, este gest firesc atunci când iubești, pe când dragostea cere celuilalt să se jertfească. Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Iubirea nu caută la ale sale” (1 Cor. 13,5). Bătrânul din povestea mea, timp de cincizeci de ani s-a considerat nevrednic să mănânce ceea ce îndrăgise din copilărie, oferind necondiționat tot ceea ce el prețuia mai mult, soției sale. Soția, asemenea soțului ei, a considerat că nu este vrednică de a avea pentru ea partea cea mai frumos rumenită a pâinii. Și, sunt convins că niciodată nu și-ar fi luat fiecare partea pe care o dorea, dacă Harul Duhului Sfânt nu i-ar fi îndemnat să schimbe între ei măcar o dată feliile de pâine!
Sunt convins că iubirea nu are limite, pe când dragostea - conștient sau inconștient - condiționează, trăind cu gândul ,,iubesc dacă mă iubești, iar dacă nu mă iubești sau dacă mă respingi te urăsc!”. Dragostea este pretențioasă, mereu nemulțumită; în iubire, și cel mai mic lucru sau gest oferit este cel mai mare dar. În dragoste este obișnuit sentimentul golului, al lipsei; însă atunci când iubești, te simți împlinit, pentru simplul fapt ,,că iubești!”. Dacă eu te iubesc, înseamnă că ești în inima mea, înseamnă că trăiești în mine și pentru mine aceasta este mai mult decât suficient. Abia atunci când voi auzi ecoul iubirii mele, pot spune că sunt fericit.
Dacă îmi permiteți, aș spune că iubirea cuprinde tot ce o înconjoară, dragostea ,,vede” doar ce-i lipsește.
În limba greacă (din câte știu), cuvântul ,,iubesc” se spune Α Γ Α Π Α Ω (agapao), deci numai când iubesc, ajung să cuprind cu inima mea pe Domnul Hristos care este ,,A” și ,,Ω”.
Iubirea trăiește în veșnicie, pe când dragostea are termen de valabilitate. Atunci când iubești nu mai ești supus legilor lumești, evadezi și te înalți cu puterea ce ți se dăruiește. Este la fel de necesară ca aerul, este piatra de temelie a unei căsnicii ce va învinge toate ispitele și greutățile întâmpinate. Este începutul relației ce trebuie să existe între noi și Domnul Hristos, căci nu putem trăi altfel plinătatea iubirii Lui pe acest pământ.
Iubirea este pentru toți, se revarsă ca o ploaie binecuvântată ce cade peste noi toți, vrednici sau nevrednici. Dragostea cere exclusivitate și în cazurile nefericite se transformă într-o gelozie sufocantă.
Îndemnul ,,Iubește!” este chemarea omului de a se lupta cu cel mai mare și cel mai periculos dușman: mândria! Niciodată nu este mai alimentat egoismul nostru, ca atunci când suntem doar îndrăgostiți. Numai dragostea care are puterea de a se transforma în iubire va învinge timpul, egoismul și iubirea de sine.
În încheiere, vreau să vă asigur că nu există lucru mai firesc și mai binecuvântat de Dumnezeu ca ,,a iubi”, căci iubirea înseamnă plinătate, frumusețe și viață la superlativ. Cred că am fost creați din iubire și ne desăvârșim în iubire. Nu este păcat să iubesc, ci să nu iubesc! Dar trebuie să iubesc omul, nu fapta sau dorința. Trebuie să iubesc frumusețea și gingășia sufletului ce-și dorește să fie iubit, ce așteaptă să fie iubit și să fiu gata oricând să jertfesc bucata mea de pâine pe altarul iubirii!
Jr. Eugen Antohi - Parohia Sf. Vasile Tătăraşi
