Ingredientele lumii moderne

În lumea secolului 21, în care plăcerile trupului reprezintă țelul multora dintre noi, unde minciuna și manipularea sunt cele mai folosite „instrumente sociale”, nu strică să ne gândim la identitatea noastră reală, ca o conștientizare a ceea ce suntem cu adevărat, nu a ceea ce vrem să fim în ochii altora și credem mai apoi că suntem.
Știu că o mare parte a trăsăturilor omului modern le vom regăsi în profilul tuturor, al fiecăruia dintre noi, dar mai ales în cel al „șefilor” de toate soiurile, de care e plină lumea în care trăim.
Dar nu numai la „nivel înalt”, ci până jos, pe ultima treaptă a ierarhiei sociale, dovadă că natura umană pervertită e aceeași, doar că diferă forma și posibilitățile de „exprimare”, de la țară la țară, de la funcție la funcție, de la individ la individ...
Într-un citat, Nicolae Iorga spunea că e greu să întâlnești un om cu adevărat prost. Pe cel care tinde să bată recordul la prostie, îl cunoști mai întâi prin aceea că nu se îndoiește de el însuși și tot ceea ce spune devine automat „lege” pentru toți.
Personal, sunt convins că nu există om prost, deoarece Domnul Hristos l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Lui, ceea ce mă conduce la concluzia că omul este dotat cu minte întreagă și intelect. De aceea, omul nu-și pierde niciodată inteligența și conștiința de sine, bineînțeles dacă are „creierul sănătos”, după cum frumos afirma maica Siluana Vlad. Altminteri apar probleme serioase personale și sociale, mai ales atunci când sufletul e grav bolnav de patimi, iar patimile întunecă rațiunea. Atunci, „gura celor nebuni revărsă prostie” (Pilde 15, 2), iar omul devine tot mai puțin conștient de răul pe care și-l face sieși, dar mai ales celor din jurul său, de care pretinde că îi păsă.
Sunt convins că prostia și inteligența au coexistat în toate societățile, fiind sursa multor tensiuni și conflicte la nivel de etică, morală, de atitudine interioară, de abordare și înțelegere, de luare de poziție și acțiune...
Când spun „prostie” nu vreau să mă refer la persoanele cu o cultură mai modestă sau cu o gândire și o exprimare simplă, până la urmă simplitatea reprezintă o virtute, sinonimă cu darul dumnezeiesc al înțelepciunii, așa cum bine știm, care nu are legătură cu diplomele „furate”, ci cu credință curată și cu smerenia Domnului Hristos; dar, nu pot să nu fac referire la acei „oameni” care calcă în picioare cele mai elementare norme morale, de bun simț și conduită; care se cred atotcunoscători, etaloane și modele pentru ceilalți; care își arogă, în mod sfidător, calități, virtuți creștinești, drepturi și poziții sociale, pe care nu le merită.
Nu ar fi prea mare bătaie de cap, mai ales în zilele noastre, când prin intermediul tehnologiei avansate, ne „gratulăm” unii pe alții non-stop. Mă mir că nu plesnește internetul de atâta mândrie și vorbire despre sine!
Mă gândeam la o pildă potrivită pentru această ,,speță”, dar cred că cea mai bună pildă o regăsim chiar în noi, în lumea aceasta în care trăim, în ceea ce suntem. Pot să spun că noi suntem o pildă vie a ceea ce a devenit lumea secolului în care trăim.
Cu părere de rău spun că trăim într-o lume al cărei unic vis se confundă cu „mărirea de sine” și cu înavuțirea, toate cu excluderea Domnului Hristos din suflet și din viața personală.
Generalizarea unor moduri de gândire și de viață deplasate unite cu promoțiile și reclamele, etichetate „la modă”, promovate constant prin mass-media, ajung să fie confundate cu „rețete” de fericire demne de luat în seamă și de urmat de către omul modern, pentru falsul motiv că „toată lumea face la fel”.
Solomon grăia prin Duhul Sfânt: „Până când, proștilor, veți iubi prostia? Până când, nebunilor, veți iubi nebunia? Și voi, neștiutorilor, până când veți urî știința?” (Pilde 1, 22).
Când prostia se asociază cu aroganța, cu mândria, cu părerea și închipuirea de sine, cu incultura, atunci sunt întrunite toate ingredientele lumii moderne.
„Și mi-am întors privirea să văd înțelepciunea, nebunia și prostia. Căci ce poate să facă un om de rând peste ceea ce a făcut un rege?” (Ecclesiastul 2, 12).
Istoria umanității vorbește de la sine despre atâția „rătăciți” cu mintea, „conducători” ai popoarelor, legiuitori, considerându-se apărători declarați ai dreptății și care au adus atâta suferință și durere în lume.
Și chiar dacă noi, oamenii, nu putem face aparent nimic, să nu uităm că Domnul Hristos i-a mântuit pe cei care au trăit demn și s-au jertfit pentru adevăr, din credință nefățarnică.
Trăim vremuri în care suntem aproape permanent agresați, uneori chiar umiliți, de prostia virulentă și de toate manifestările ei nesimțite, care lovesc direct sau indirect în dreapta credință și în Biserica noastră.
Inteligent este să nu facem un scop în sine din lupta cu prostia, dar, bineînțeles, nici să nu închidem ochii la cele rele. Ar fi o pierdere de timp și de energie, precum și o deturnare de la țelul adevărat al vieții noastre care cred ca este iubirea aproapelui spre slava lui Dumnezeu.
Să ne aducem aminte că smerenia (o trăsătură pe cale de dispariție) nu e sinonimă cu slăbiciunea sau cu umilința, ci înseamnă respect de sine și demnitate, precum și luptă duhovnicească, de a urma chemării lui Dumnezeu, pentru a fi „sarea pământului” (Matei 5, 13) și „lumina lumii” (Matei 5, 14).
Oare, se poate numi comunicare între persoane, un așa-zis „dialog” care se rezumă doar la a ne lăuda, a ne impune punctele de vedere, a judeca și a vorbi de rău pe cei de lângă noi, la a ne „descărca” mereu nemulțumirile și problemele personale, la a ne da cu părerea despre realități care ne depășesc înțelegerea?
Dacă ar fi să sintetizez cuvintele părintelui Iulian referitoare la sărbătorile creștine din care lipsește tocmai sărbătoritul, pot spune că tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, reprezintă dovada „golului” lăuntric, strigătul unor suflete fără Dumnezeu și fără iubire, care caută disperate și obosite plăcerea în lucruri derizorii, în păcate și în patimi, acolo unde bucuria adevărată nu există.
Închei ,,pledoaria” mea cu convingerea că și în lumea aceasta sunt multe lucruri frumoase, bune și minunate. Cât este de bine să fii înțelept, să fii cu înțelegere și cu îngăduință față de oameni..., dar, dintre toate cele bune, cred că lucrul cel mai important este „ca cineva să fie bun”, adică să poți da mărturie că acel cineva are o inimă bună, după cum spunea părintele Teofil Părăian; iar părintele Galeriu ne îndemna: ,,Să lăsăm viața noastră să vorbească de la sine, drept cea mai bună mărturie înaintea oamenilor și să ne ferim capul de frig și de prostie”.
Un An Nou cu bucurie!
Eugen Antohi - parohia Sf. Vasile Tătărași