Fă-ți timp să te vezi și pe tine, fă-ți timp să vezi exact în ce punct te afli, fă-ți timp să te cunoști!
Personal, am ajuns la concluzia că în viață trebuie să descoperi în primul rând cine ești! După aceea, vei vedea de unde ai plecat și unde ai ajuns.
De câte ori păşesc printre oameni îmi place să privesc chipurile lor. Să nu mă întrebaţi de ce pentru că nu sunt convins că voi putea da un răspuns pertinent. Astfel, am observat că fiecare dintre noi are ceva diferit „de spus” prin felul cum pășește, prin felul cum privește. Prin felul cum privește nu mă refer la modul în care se uită la mine, ci la privirea lui în care, de cele mai multe ori, se reflectă tristețea gândului, frământarea interioară și neliniștea. Aruncând o simplă privire în jurul nostru vedem străini. Vedem oameni care au aceeași agonie ca și noi, au aceleași nevoi ca și noi, au aceeași dorință de a fi mai bine, mai bucuroși. Și, într-un fel, aceasta este societatea în care trăim. Iar noi, cei credincioși, încercăm să schimbăm această societate. Să începem, până nu ne schimbă societatea pe noi!
De multe ori, în ultimul timp, mă gândeam că dacă privim totul cu speranța ce izvorăște din convingerea că spre binele nostru lucrează Hristos în viața noastră, atunci credința va aduce cu sine și mai multă credință, dragostea va aduce și altă dragoste, nădejdea și altă nădejde. Atenție însă, că așa cum binele atrage binele, și răul poate aduce și mai mult rău. Dacă voi pune început bun în gândul meu, optimismul va aduce alt optimism, dar și pesimismul va aduce alt pesimism. Și este foarte greu să treci de la pesimism la optimism, dar nu același lucru este valabil și de la optimism la pesimism.
Cred că am putea asemăna pesimismul cu poalele muntelui și optimismul cu vârful lui. Este anevoios să urci, dar odată ce-ai ajuns în vârf nu e păcat să te cobori la punctul inițial? Oare am dreptate? La început vedeai un urcuș, o potecă. Când ești în vârf ce vezi? Aproape totul! Ai o priveliște panoramică în care lucrurile se văd mult mai bine și frumusețea ți se descoperă în toată splendoarea ei. Vârful acesta este credința, dragostea și de ce nu... nădejdea.
De curând am citit într-o cărticică cu sfaturi duhovnicești pentru copii o povestioară care, la drept vorbind, m-a fascinat de la primele rânduri, motiv pentru care doresc să o împărtășesc și cu voi, prietenii mei.
„...Moise întâlnește în deșert un păstor. Petrece împreună cu el întreaga zi, îl ajută să-și mulgă oile, iar la sfârșitul zilei îl vede pe păstor că toarnă laptele cel mai gras într-o strachină de lemn pe care o lasă pe o piatră turtită aflată la o oarecare distanță. Moise îl întreabă pentru ce a făcut aceasta, iar păstorul îi răspunde:
- Acesta este laptele lui Dumnezeu. Moise este nedumerit, așa că îi cere să-i explice. Atunci păstorul îi răspunde:
- Întotdeauna pun deoparte laptele cel mai bun, pe care-l aduc ca o jertfă lui Dumnezeu. Moise, care este mult mai perspicace decât păstorul în credința lui naivă, îl întreabă:
- Și crezi că Dumnezeu îl bea?
- Da, răspunde păstorul, îl bea.
Atunci Moise se simte îndemnat să-l lumineze pe sărmanul păstor și să-i explice că, întrucât Dumnezeu este o ființă absolut spirituală, El nu bea lapte, însă păstorul este foarte convins că Dumnezeu îl bea, așa că s-au certat puțin pe tema asta, până când Moise îi propune păstorului să se ascundă după niște tufișuri, pentru a vedea dacă într-adevăr Dumnezeu vine și bea laptele. În timp ce el se va duce în deșert ca să se roage, păstorul se ascunde, noaptea vine, iar în lumina lunii vede o vulpe mică furișându-se prin deșert; vulpea se uită în dreapta, apoi în stânga, după care se repede la strachină, lipăie tot laptele și dispare la loc în deșert.
În dimineața următoare, Moise îl găsește pe păstor trist și descurajat.
- Cum a fost?!, îl întreabă. Păstorul îi răspunde:
- Ai avut dreptate, Dumnezeu este numai Duh și nu voiește laptele meu. Moise este mirat că păstorul este atât de abătut, îi spune, deci:
- Ar trebui să fii fericit. Acum știi mai multe despre Dumnezeu decât știai înainte.
- Așa este, răspunde acesta, numai că singurul lucru pe care-l puteam face pentru a-mi exprima iubirea pentru El mi-a fost luat...
Moise pricepe. Se retrage în deșert și se roagă fierbinte. În plină noapte, el are o vedenie în care Dumnezeu i se arată spunându-i:
- Moise, ai greșit. Este adevărat că Eu sunt Duh. Cu toate acestea, am primit întotdeauna cu bucurie laptele pe care mi-l dădea păstorul acela, ca semn al iubirii lui pentru Mine; dar pentru că sunt Duh, nu am trebuință de lapte, așa că-l împărțeam cu acea vulpe micuță, căreia îi place laptele atât de mult.”
Cam asta a fost… Nu vreau să comentez această relatare plină de învățăminte, dar vreau să vă spun că, deși cei mai mulți dintre noi se află într-un continuu urcuș duhovnicesc, cred că trăim vremuri tulburi și pline de ispite, care din ce în ce mai greu pot fi învinse. Vedeți cât de repede un om simplu (păstor) care avea credința că Dumnezeu îl ascultă, iar el îi aducea jertfă de mulțumire (lapte) în fiecare zi, cade în deznădejde? Bineînțeles, aceasta este doar o poveste, dar dacă o transpunem în zilele noastre, în această luptă cu tentațiile lumii, adesea cădem în deznădejde (fără să realizăm), ne descurajăm văzând puțina noastră reușită de a depăși obișnuințele de care suntem presați. În toată această luptă există totuși o mare binecuvântare: în sfintele biserici, după fiecare Sf. Liturghie, prin predicile rostite se aduc noi și noi argumente care ajută la „consolidarea” noastră spirituală, se scriu cărți, se împărtășesc experiențe și trăiri duhovnicești a unor suflete ce doresc să-și ajute semenii să treacă peste impasul duhovnicesc în care se află etc.
Se tipăresc cărți care analizează toate aspectele vieții duhovnicești, cu sfaturi ce încearcă să ajungă la inimile cititorilor și tuturor doritorilor de cunoaștere. Aici este o mică problemă: mă întreb adesea dacă există într-o egală măsură și setea pentru această cunoaștere. Nu știu dacă mai există o „foame duhovnicească”, pentru că din câte se pare, cei mai mulți dintre noi vor să-și controleze viața după cum cred ei de cuviință, ceea ce face să refuzăm „respectuos” un sfat bun pentru că nu se potrivește cu gândirea noastră!
Este foarte greu ca omul să-și „vină în sine” precum fiul risipitor, dar nu este și imposibil! Ne place să credem că suntem și noi fii risipitori, dar numai datorită faptului că vedem pe Tatăl Ceresc cum așteaptă întoarcerea noastră, nu pentru că simțim cum ne cheltuim averea în țări străine, departe de Casa Părintească. Ascultând predicile rostite de părintele nostru (dar nu numai), am ajuns la concluzia că această abordare nu ne ajută să ne venim în sine, ci să ne lăsăm într-o așteptare ce poate fi caracterizată prin gândul: „Dacă eu nu mă întorc acasă, nu este nicio problemă, pentru că va veni Tatăl la mine să mă salveze!”.
O întoarcere sau orice alt drum străbătut, nu este altceva decât o punere în practică a unei dorințe sufletești de a restabili, recâștiga, reflecta mai profund la relația cu cel ce te iubește mai mult decât te iubești tu pe tine. Fiecare suflet care a primit Taina Sfântului Botez, fiecare suflet ce a mărturisit singur sau prin gura nașului de botez că dorește să se unească cu Hristos, a primit Darul Duhului Sfânt pentru început și a plecat într-o călătorie ce se numește viață, pentru a se cunoaște pe sine și a realiza că în Casa Tatălui era mai bine. Fiindcă tot am făcut comparația cu fiul risipitor, voi continua prin a vă spune că partea de avere pe care fiecare dintre noi și-o ia de la Tatăl sunt darurile Duhului Sfânt: credința, nădejdea, dragostea. Toți suntem părtași acestor daruri, dar nu toți le folosim spre mântuirea noastră, sau mai bine spus, spre înaintarea noastră duhovnicească. Cred că diavolul nu face altceva decât să distorsioneze scopul acestora și ne împinge, prin viclenia care îl caracterizează, să le întrebuințăm în alte scopuri. Astfel, în loc să avem ca punct de referință în viață pe Dumnezeu și relația ce ar trebui să existe între noi, o relație de Tată și fiu, ne acordăm toată atenția propriilor pofte trupești, fiind convinși că știm mai bine decât El ce ne este bine nouă.
Într-un fel, ceea ce ne caracterizează în viață este graba. Ne grăbim să începem școala, după care nu mai avem răbdare să o terminăm; ne grăbim să avem un serviciu, după aceea ne plângem tot timpul de șefi și de faptul că nu ne ajunge salariul pentru toate câte vrem; ne grăbim să ne găsim „jumătatea”, după care „vedem” că are prea multe defecte pentru a putea trăi alături de ea; vrem copii, iar după aceea ne plângem de ei sau de faptul că nu mai avem timp pentru noi, iar exemplele pot continua... În toată această alergătură nu facem un lucru capital: să ne cunoaștem pe noi în adâncul sinelui. Vorbim fără să ne ascultăm (părintele Iulian a spus la o predică recentă că adesea, involuntar, ne trezim vorbind lucruri pe care ajungem să le regretăm), deși tăcerea este ocazia să te auzi și pe tine. Fără această călătorie către tine însuți nu poți ajunge la venirea în fire, oricât de mult ți-ai dori. Fă-ți timp să te vezi și pe tine, fă-ți timp să vezi exact în ce punct te afli, fă-ți timp să te cunoști!
Personal, am ajuns la concluzia că în viață trebuie să descoperi în primul rând cine ești! După aceea, vei vedea de unde ai plecat și unde ai ajuns. La toate aceste frământări îți răspunde Domnul Iisus în pericopa fiului rătăcitor (pericopă care ne-a fost tălmăcită în a doua săptămână de la începutul Triodului): ești fiul Tatălui, te afli într-o țară îndepărtată de locurile natale și îți cheltui averea „sufletească” pentru lucruri pământești și efemere. Când ai conștientizat cât suferi și de ce suferi, o rază de lumină apare în sufletul tău: speranța care-ți aduce năvala de amintiri cu ceea ce te-a bucurat cândva și îți lipsește acum, îți înăbușă sufletul. Și astfel, ajungi la o esențială „criză de personalitate”. Dacă credința din adâncul tău nu va ieși la iveală, vei cădea în deznădejde; dacă speranța că poți găsi calea de întoarcere nu va licări în ochii tăi, nu vei căuta forța să începi călătoria; iar ceea ce te va scoate și din deznădejde și îți va dărui din nou puterea sufletească să faci pasul mântuitor este amintirea dragostei ce ți-o poartă Tatăl prin veșnica așteptare în care stă…privind în zare.
Ceea ce uneori mă pune pe gânduri este faptul că mulți dintre noi nu mai au aceste amintiri din Casa Părintească! Dacă nu ai cunoscut aceste stări, nu poți să iei hotărârea să te întorci. Spre exemplu: unui suflet ce nu a cunoscut bucuria căminului și a familiei, nu-i pot explica în cuvinte cum se va simți într-o astfel de situație. Sentimentul, cât și experiența vie proprie, nu se poate explica, nu se poate decât trăi. A cunoaște teoretic dragostea părintească și a trăi dragostea părintească sunt lucruri total diferite, iar între ele este o prăpastie mare. Oare mai regăsim bucuria în sufletele noastre răvășite? Dacă ne întoarcem pentru o clipă la păstorul nostru vom observa bucuria lăuntrică a acestuia dar și credința că Dumnezeu îi este aproape, că Dumnezeu îl aude! Oare câți dintre noi ne putem asemăna cu acest păstor?
Poate că mulți dintre noi au crescut orfani de părinții trupești, însă niciodată nu au fost orfani de Părintele Ceresc! Printre noi sunt oameni ce nu au fost iubiți după cum și-ar fi dorit, însă niciodată nu au fost părăsiți de dragostea Lui Dumnezeu! Pentru aceste suflete suntem datori noi, cei care am cunoscut dragostea Tatălui Ceresc, să le dăruim din averea noastră: credința, nădejdea, dragostea.
Fiecare clipă petrecută departe de Tatăl se transformă în foame și sete sufletească, iar gândindu-ne că El stă privind în zare și ne așteaptă cu atâta dragoste, ce trebuie să facem? Într-o predică, părintele Iulian a spus că „Smerenia este stare de Har”, dar în același timp înseamnă cunoașterea de sine și cunoașterea de Dumnezeu! A te întoarce în Brațele Părintești înseamnă a te smeri.
„În credință există lumină de-ajuns pentru cei ce vor să creadă și destule umbre ca să orbească pe cei ce nu vor să creadă.” (Blaise Pascal)
În încheiere, vreau să vă spun că fiecare dintre noi este liber să caute ceea ce crede că i se potrivește sufletului său. Asta nu înseamnă că nu există lumină. Faptul că eu nu cred, nu înseamnă că Domnul nu se îngrijește și de mine sau că nu bea laptele pe care eu îl ofer. Gândul cel bun mă va salva...
jr. Eugen Antohi - Parohia Sf. Vasile Tătăraşi
