Când doi oameni se iubesc, timpul pare că nu mai are limite, transformând orele în secunde! Iar eu, păcătosul, când îmi propun să vorbesc cu Dumnezeu, după o oră mă dor genunchii, spatele, capul și toate celelalte. Oare unde am ajuns?
De fiecare dată când scriu, după ce sunt așternute „pe hârtie” gândurile și frământările ce-mi conduc mâna să scriu, năvală de remușcări îmi invadează mintea…fiecare dintre noi își are lupta lui interioară și aprigă, iar aceste remușcări de care vorbesc acum sunt exact „punctul de plecare” al acestor rânduri. Nu pot spune că nu îmi place lumea în care trăim, că tehnica actuală nu ne este folositoare sau că atracțiile moderne nu au scopul lor, dar trebuie să recunoaștem că din dorința de nou, din dorința de plăceri sau de a avea totul și cât mai repede, trupurile noastre se alipesc de darurile lui Dumnezeu, în timp ce sufletele se depărtează de El. Acum, poate veți spune: Ce legătură au toate acestea cu mesajul pe care vreau să-l împărtășesc cu voi?
Cred că au o mare legătură, în primul rând pentru faptul că există în fiecare dintre noi o dorință de căutare mai profundă decât credem și, totodată, poate fi un răspuns al acestei căutări…dar toate au o legătură între ele, așa că îngăduiți-mi să exprim aceste rânduri ca o epistolă, ca și cum ar fi cel mai important lucru care aș vrea să rămână în inimile voastre.
Personal, mă bucur foarte mult că în perioada când a fost scrisă Sfânta Evanghelie sau când Sfântul apostol Pavel scria epistolele sale nu exista tehnologia zilelor noastre, dacă ar fi fost așa nu am mai fi avut scrise mărturiile, probabil ar fi fost un format electronic ce s-ar fi pierdut. Dar așa, prin minunata iconomie a Lui Dumnezeu, avem cuvântul scris și va fi tipărit până ce se va (în)tipări și în inimile noastre…
Am fost și voi continua să fiu sincer, cu toate avantajele sau dezavantajele pe care le oferă vremurile în care trăim. Nu o fac din dorința de a părea deosebit, ci trebuie să învățăm în viață să vorbim „pe glasul inimii” care se face auzită prin vibrație interioară. Pentru că acolo unde nu există sinceritate, nu există nici pocăință adevărată!
Am scris și scriu despre Iubire… Am scris și în alte articole și am încercat să mărturisesc atât bogăția acestui sentiment, cât și frumusețea de nedescris a trăirilor care îl însoțesc. Nu cred că am ajuns cu adevărat să iubesc, ci că încerc să iubesc, aceasta-mi este dorința încă neîmplinită. Și purtat fiind de valul gândurilor, m-am întrebat încă o dată de ce insist pe iubire. De ce nu scriu despre asceză, despre rugăciune, despre post, despre smerenie, despre ascultare, despre cunoașterea de sine, despre noutățile cotidiene, etc…? Iar acum realizez că de fapt încerc să „ofer” din puținul pe care-l am, toate celelalte chiar dacă nu îmi sunt străine, îmi sunt încă foarte departe....
Unul dintre adevărurile acestei vieți este că trăim într-o lume modernă caracterizată de o relativitate condiționată! Condiționată de un Eu mare și de obiceiurile noastre care, de cele mai multe ori, sunt rezultatul dorințelor. Iar dorințele pot fi bune, pot fi și rele…relativitatea aceasta nu face altceva decât să planeze (de)asupra vieții ca un satelit ce este programat să dea numai anumite informații doritorului; nu poate transmite sentimente, dar poate duce la cunoaștere.
Așa că, frământat pentru ce voi scrie în revista de debut a anului bisericesc, realizez că mă „învârt” iarăși în jurul iubirii și a stării din Rai dinainte de cădere. În același timp, mă întreb: ,,Eugen, iarăși vrei să scrii despre iubire?”… și-mi răspund singur: ,,Da! Cred că da! Dar…Doamne, ajută necredinței mele!”. Și mă las dus de rugăciune…
În pericopa Evanghelică a vindecării fiului lunatic, tatăl copilului îi răspunde Domnului Hristos: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Cu mulți ani în urmă, credeam că este un răspuns greșit sau, mai bine spus, nu înțelegeam sensul cuvintelor. Consideram că ar fi mult mai logic să spună: „Cred, Doamne, ajută credinței mele”. Și mă întrebam ce reprezintă aceste cuvinte. În lucrarea intitulată „Jurnalul fericirii”, Pr. Nicolae Steinhardt spune foarte frumos că: „Mai amețitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută necredinței mele… Ce fel de credință este aceasta care este și nu este, care se afirmă, dar se și recunoaște nevoită a cere ajutor?”. Acum, sunt convins că tatăl copilului nu era un om necredincios. Sunt convins că dacă nu ar fi crezut, nu s-ar fi dus la Domnul Hristos. Dar nu avea credință astfel încât să înțeleagă puterea minunii dumnezeiești. De aceea a spus: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Omul își considera puțina sa credință drept necredință.
La un moment dat, ochii mi se umplu de lacrimi, simt un gând care parcă-mi pătrunde până în măduva oaselor și singurul lucru pe care vreau să-l fac este să plâng… Acel om se considera necredincios, pe când eu m-am amăgit toată viața cu o credință pe care pur și simplu nu o aveam. Credința și iubirea reprezintă comuniunea deplină cu Dumnezeu! Suntem creați după chip și spre asemănare, iar atunci când vorbim despre om ar fi bine să ne amintim că este „expresia puterii creatoare a Iubirii”. Deci, dacă omul din Iubire a fost creat, în iubire se desăvârșește… Dar, când vorbim despre iubire ne referim la două chipuri, nu? Când iubești îți îndrepți privirea către celălalt, nu?
Sunt convins că Adam și Eva, atunci când se uitau la Dumnezeu prin grădinile Raiului, erau în comuniune deplină cu El, iar ei se bucurau de prezența Lui. Ruptura (sau mai bine zis căderea din starea aceasta) s-a produs în clipa în care Adam și-a întors fața de la Domnul și a început să se uite la el însuși. În momentul în care privirea ce-mi împărtășea iubirea Domnului Hristos se îndreaptă către mine, aud îndemnul „veți fi ca dumnezei…” și atunci încep să cred în mine, să mă consider mai deosebit decât sunt, iar Dumnezeu va fi înlocuit treptat de calculator, televizor, promoțiile primăverii, reducerile de toamnă, telefon, etc. Și ce se întâmplă apoi? Îmi văd neputința și încep să mă ascund, nu-L mai pot simți pe Dumnezeu. Realizând că sunt plin de păcate, încep să înțeleg de ce se pierde comuniunea, de ce se pierde starea de har în care omul se bucură de Dumnezeu și Dumnezeu de om…
Dacă prin limbaj pot comunica cu tot ce mă înconjoară, prin iubire intru în comuniune! Cuvântul poate conduce la iubire, dar iubirea nu este nevoie să vorbească! Plecăm de la credință, pășim prin cuvânt în viața aceasta, dar linia de sosire este clipa în care ajungem să iubim.
Așa cum spunea părintele Iulian: Când doi oameni se iubesc, timpul pare că nu mai are limite, transformând orele în secunde! Iar eu, păcătosul, când îmi propun să vorbesc cu Dumnezeu, după o oră mă dor genunchii, spatele, capul și toate celelalte. Oare unde am ajuns? Cred că toate (bune și rele deopotrivă) sunt lăsate de Domnul Hristos pentru ca omul să găsească din nou drumul către El, toate sunt spre a ne îndemna să ne gândim la Casa Părintească, toate sunt clipe de „venire în fire” pentru a avea puterea sufletească necesară să spunem: „Tată, greșit-am la cer și înaintea Ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău!”.
Din păcate, nu toți avem gândul la Domnul Hristos (sunt puțini cei care îl au cu adevărat) dar ne putem ruga toți pentru a-l avea, încercând mereu a nu judeca pe aproapele nostru oricât de „drepți” ne-am simți, oricât de cumpătați am fi, oricât de îndreptățiți ne-am considera; căci judecata aparține Domnului.
Aș încheia cu o scurtă rugăciune pe care inima mă îndeamnă să o împărtășesc cu voi: Dă-mi, Doamne, puterea să fiu om, să am credință, să iubesc pe aproapele meu și să fac cunoscute tuturor acestea. Amin!
Eugen Antohi - parohia Sf. Vasile Tătăraşi
