De ce ne este greu, așadar? Pentru că nu credem acest cuvânt al Domnului Hristos: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi odihni pe voi. (...) Căci jugul Meu e bun și povara mea este ușoară” (Matei 11, 28 și 30).
Nu de puține ori am auzit sau am întâlnit situații în care oamenii suferă din cauza greutăților și necazurilor prin care îi trece viața, motiv pentru care cred că este bine să scriu câteva rânduri cu privire la acest subiect.
Sunt convins că în viața fiecărui om există suișuri și coborâșuri, dar cel mai bine este ca pe toate să le tratăm cu calm și cu răbdare. Cu toții am fost puși în situații dificile și aveam impresia că nu există soluție pentru a ieși din acestea. Dar e o vorbă: ,,Orice început are și un sfârșit”! Nu demult îmi spunea un coleg că în zilele noastre greutătile sunt din ce în ce mai mari și căile de reușită tot mai mici. Din respect pentru părerea fiecăruia nu vreau să mă pronunț asupra acestui aspect, dar vreau să vă redau rezumatul unei întâmplări din care se pot desprinde concluzii.
O corabie călătorea pe o mare învolburată, cu valuri foarte mari. Cei din corabie s-au luptat cât au putut cu marea, însă corabia a cedat și a început să se scufunde. Au reușit totuși să ajungă la țărm, dar era miezul nopții și foarte frig. Au găsit o colibă și abia când au reușt să se încălzească puțin, coliba a luat foc. Cu toții au crezut că sunt pierduți.
Numai că tocmai atunci trecea pe acolo o altă corabie și cei din corabie văzând focul au înțeles că sunt naufragiați și s-au apropiat să-i recupereze. Până la urmă, ceea ce crezuseră a fi condamnarea lor (naufragiul și arderea colibei) a devenit cauza salvării lor.
Cam așa lucrează și Domnul Hristos în viața noastră. Dacă tot vorbim de apă și de deznădejde (și ca să fiu în ton cu speța de mai sus), aș vrea să fac referire la pescuirea minunată relatată în Evanghelia scrisă de Sf. Apostol și Evanghelist Luca (Luca 5, 1-11). Dacă ne aducem aminte, o noapte întreagă s-au trudit Simon Petru și ceilalți apostoli pescari și nu au reușit să prindă nici măcar un pește. La îndemnul Mântuitorului, ei au aruncat din nou mrejele și au prins atât de mult pește, încât au umplut amandouă corăbiile. Oare a vrut Domnul Hristos să dea o lecție de pescuit lui Petru și celorlalți? Cu sigurantă, nu. Cred că a vrut să-i învețe diferența între a lucra cu puterile proprii, după mintea proprie și a face totul ascultând de Dumnezeu. În prima situație ne aflăm toți atunci când ne plângem că ne este greu. Bâjbâim precum orbul în noapte și nu adăugăm nimic vieții noastre, ci ne sleim de puteri. Dacă însă ascultăm de Domnul Hristos – „Lumina lumii” (Ioan 8, 12) –, acțiunile noastre dau rod bun și bucuria ne umple inima precum peștele ce stătea să dea pe dinafara corăbiilor pescărești.
De ce ne este greu, așadar? Pentru că nu credem acest cuvânt al Domnului Hristos: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi odihni pe voi. (...) Căci jugul Meu e bun și povara mea este ușoară” (Matei 11, 28 și 30). De exemplu, iată cum lămurea bătrânul Tadei de la Vitovnita de ce le este greu să creadă oamenilor din zilele noastre:
,,Lui Dumnezeu îi este greu să ni Se arate, fiindcă omul este ca o oglindă spartă, în care mesajele duhovnicești se răsfrâng doar în parte și întotdeauna în mod diferit. Fiecare primește atât cât îi permite oglinda lui, cu care vine în lume. Atâta timp cât puterea dumnezeiască nu ne va aduna și nu ne va uni iarăși, făcandu-ne întregi, vom rămane sparți și împrăștiați. Hristos a venit pe pământ ca oglinda noastră să devină iarăși întreagă și să-L răsfrangă limpede pe Dumnezeu.” (Apa vieții - 300 povestiri)
Dacă revenim la îndemnul Mântuitorului, observăm că nu am luat jugul Domnului, iată de ce resimțim apăsare și oboseală, iată de ce ne este greu, iată de ce deznădăjduim adesea. Poate că ne facem datoria în toate, ostenindu-ne la locul de muncă sau la școală, în familie sau fiecare la locul său. Dar le facem pentru noi, pentru cei dragi sau pentru un câștig oarecare. Și, mai devreme sau mai târziu, picăm sub povara acestor responsabilități. Un singur lucru mă poate odihni: ca tot ceea ce fac să fac cu puterea lui Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu și de dragul Lui. Absolut totul, până la cele mai banale lucruri. Fiind copleșiți de atâtea îndatoriri, nici timp de rugăciune nu mai găsim. Picăm de oboseală uneori, adormind chiar în timp ce ne facem rugăciunea. Îmi vin în minte cuvintele părintelui Iulian care spunea că ,,dimineață suntem grăbiți, iar seara prea obosiți pentru a ne ruga și a mulțumi pentru ajutorul primit”. Dar Dumnezeu nu pune poveri asupra noastră și nici nu are pretenții de la noi. Sunt sigur că El dorește să fie părtaș la viața noastră așa cum este ea în prezent. În felul acesta, toate ale noastre devin rugăciune.
Duminică de duminică, la fiecare Liturghie și nu numai, spunem: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Dar ce-I dăm noi, de fapt? Acele momente în care ne afundăm în rugăciune în fața icoanei, lacrima ce se prelinge, rareori, sub pleoapele pocăinței, cele două-trei ore petrecute la slujbă, duminica? Viața noastră cuprinde mult mai multe momente și situații.
Și încă nu e de ajuns. Sfântul Apostol Pavel ne atrage atenția că nu ne putem mântui din faptele noastre, ci aceasta este „darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 8-9), adăugând că suntem „zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2, 10). Percepția comună este că noi suntem cei care facem fapte bune sau virtuoase. De aici și străduința noastră, însoțită de oboseală și de sentimentul că ne este greu și că niciodată nu facem destul. Dar faptele cele bune sunt deja gătite, noi doar trebuie „să umblăm întru ele“. Ca să înțelegem cum stau lucrurile, vă propun să ne închipuim viața noastră ca pe o călătorie cu mașina personală. Nimeni nu este atât de nesocotit încât să meargă pe câmpuri sau pe drumuri neamenajate. Toți șoferii caută drumurile cele mai bune, cât mai bine asfaltate și cât mai rapide. Când vreau eu să fac fapte bune, mă asemăn unui șofer care fie merge pe arătură, fie vrea să-și construiască singur drumul: să taseze pământul, să pietruiască, să asfalteze... În ambele situații, traseul devine istovitor și greu de parcurs. Când aleg șoselele deja existente și mă concentrez doar asupra modului în care conduc, atunci sunt asemenea celui ce „umblă întru faptele cele bune, gătite mai înainte”.
În încheiere, vă propun să renunțăm, așadar, la orgoliul de a inventa drumuri, căci Hristos este Calea (Ioan 14, 6). Bine, dar cum ajungem pe Cale? Cum facem să ieșim de pe arătură și să intrăm cu mașina pe șosea asfaltată? Nu este prea complicat. Începem prin a oferi lui Dumnezeu ceea ce facem și tot timpul nostru, așa cum îl petrecem acum. Treptat, această chemare și conștientizare a prezenței lui Dumnezeu va produce schimbări de direcție în viața noastră. Ne vom bucura atunci de ușurare și de odihnă dumnezeiască. Pentru cei lumești vom părea niște chinuiți. Ei vor vedea doar restricții, lipsuri și osteneală – dar noi vom gusta, cu îndrăzneală, din bucuria alipirii de Domnul Hristos. Astfel, dintr-o situație pe care de multe ori o socotim fără ieșire, El poate să ne aducă la libertate, poate aduce speranță în inimile noastre, iar dacă trecem prin vreo încercare și ne-am pierdut omenește orice urmă de speranță, să nu deznădăjduim, deoarece pentru Domnul Hristos nu există probleme de nerezolvat. Doar dorința noastră de a vrea ajutorul Lui. Har și bucurie!
Eugen Antohi - parohia Sf. Vasile Tătărași
