Frica se produce din cauza puținei credințe pe care o avem. Dacă am avea credință măcar cât un bob de muștar, nu ar mai exista nimic din cele pământești care să ne provoace vreo teamă. Dar pe măsură ce ne scade credința, crește alipirea de bunuri, căci omul trebuie să își pună în ceva nădejdea.
Trăim într-o lume bântuită de tot felul de frici, parcă mai multe decât înainte. Pericole ne pasc de peste tot, iar dacă urmărim noutățile și previziunile multor semeni ai noștri, nu putem fi decât îngroziți. Ne sperie terorismul și corupția, dar, considerăm periculoase până și fructele pe care le mâncăm, căci sunt tratate cu substanțe cancerigene, carnea de pui, că este injectată cu hormoni, pâinea are aditivi periculoși, ca să nu mai vorbim de noul virus care a pus stăpânire pe inimile noastre și am putea continua cu multe alte exemple care să ne alimenteze temerile cele mai sumbre. Am început acest editorial cu gândul să spun câteva cuvinte despre frica (trupească) pe care o resimțim în fiecare zi și despre frica de Dumnezeu despre care se știe că este „începutul înțelepciunii”. Dar tare mi-e că nu înțelegem ce este frica lui Dumnezeu - sau cum vreți să spuneți - frica de Dumnezeu. Adică, să-ți fie frică de Dumnezeu dacă faci rău și atunci, de frica bățului, să nu faci nici una, nici alta? Nu este așa.
Dacă ar fi să ne raportăm la trecut, de exemplu la perioada sclavagistă, cred că treapta cea mai de jos, de la care începea frica de Dumnezeu, era statutul de rob (sclav). În fapt, sclavii împlineau voia stăpânului de frica pedepsei, de frica biciului, a temniței etc. Atunci nu se punea problema de sentimente deosebite în relația dintre sclav și stăpân și nici de conștiința unei datorii pe care trebuie să o îndeplinească. Era vorba, pur și simplu, de fiorul ce ți-l dă eventuala pedeapsă pe care ți-o poate administra stăpânul dacă nu-ți faci datoria. La această măsură sunt creștinii care fac voia lui Dumnezeu gândindu-se la pedepsele vremelnice, pe care li le-ar putea da Dumnezeu sau la chinurile iadului din viața de apoi. Și totuși, ar fi bine dacă, măcar așa, de frica pedepsei, oamenii ar duce o viață plăcută lui Dumnezeu. Totuși, Sfântul Apostol Pavel în epistola sa către romani scrie: „este nevoie să vă supuneți, nu numai pentru mânie, ci și pentru conștiință” (Romani 13, 5).
În zilele noastre, mediul în care trăim s-a schimbat fundamental față de mediul în care au locuit strămoșii noștri. Astăzi, frica nu mai este în concordanță cu supraviețuirea noastră, nu mai există sclavi, nu mai există torturi sau alte aspecte asemănătoare. Din păcate, oamenii de astăzi au o mulțime de temeri sociale care îi împiedică să-și atingă scopurile. Adesea, ne temem de lucruri care nu reprezintă un pericol real sau a căror amenințare este neglijabilă. De exemplu, conform statisticilor, probabilitatea de a muri în urma prăbușirii unui avion de pasageri este de unu la opt milioane. Cu toate acestea, o mulțime de oameni se tem să călătorească cu avionul.
Un om care se teme de moartea cauzată de un accident de avion, va evita instinctiv avioanele. Dar dacă el trebuie brusc să zboare undeva, va încerca să facă tot ceea ce poate pentru a nu simți frica. De exemplu, va consuma alcool sau va lua sedative sau altceva asemănător care să-l calmeze. Aceste acțiuni demonstrează ce poate face un om căruia îi este frică de frică; „Pe Domnul nu L-au chemat. Acolo s-au temut de frică unde nu era frică” (Ps. 52). Dar, un astfel de comportament nu are de cele mai multe ori niciun sens. Dacă ne amintim, părintele Iulian spunea adesea că omul dominat de frică (lumească) nu trăiește întru Duhul Sfânt, pentru că nu crede că doar alături de Domnul Hristos nu i se poate întâmpla nimic din ceea ce Domnul nu voiește, iar credința sinceră ne conduce la frica de Dumnezeu, cea care ne ajută să ne pocăim de faptele noastre rele. La început, frica de Dumnezeu se manifestă ca o teamă de a nu fi pedepsiți pentru păcatele pe care le-am săvârșit, în timp ce dacă „sporim” în credință, această frică binecuvântată este resimțită ca teamă de a nu-L pierde pe Dumnezeu sau de a nu fi despărțiți de El.
Am cunoscut cândva un suflet bun care, ca să se păzească de rele și-a agățat în cameră o icoană sau mai bine zis un tablou, care ilustra judecata de apoi și mai ales chinurile iadului. Și gândea că atunci, când îi vin gânduri rele, meditând la chinurile iadului să se înfricoșeze și înfricoșându-se să le îndepărteze. Îmi spunea că, la început, mergea tactica aceasta a nevoinței, dar acum se uită cu indiferență la toate ororile pe care le arată tabloul și începutul înțelepciunii parcă nu își mai găsește loc în inima sa.
Nu mi-am propus să arăt de unde a apărut această indiferență, dar așa cum afirmă părintele Paisie Aghioritul, frica de Dumnezeu înseamnă „respectul” față de El, „evlavia” și „sfiala duhovnicească”. Această frică te face să simți o „teamă sfântă” (am folosit cuvintele părintelui Iulian), care are în ea pace și bucurie sfântă. Sunt convins că toți am resimțit frica. Oare ce faci (din instinct) când îți este frică de ceva? Fugi și te ascunzi. Dar asta-i tocmai greșeala pe care a făcut-o Adam; iar atunci când vine Dumnezeu în Rai și Adam aude glasul lui Dumnezeu, în „răcoarea serii”, fuge și se ascunde după copac. Nu știu dacă ați observat, dar pe noi Biserica ne învață nu să ne ascundem, ci să ne mărturisim prin spovedanie. Adică ce este spovedania? Noi venim la Dumnezeu și prin intermediul preotului duhovnic ne dezvăluim. Nu ca Adam, așteptând pe Dumnezeu să zică: „Adame, unde ești?”, iar el să spună „M-am ascuns, fiindcă eram gol”. Și atunci Dumnezeu spune: „A, dar cine ți-a arătat că erai gol? Nu cumva ai mâncat din rodul acela de care ți-am spus Eu să nu mănânci?”. Și iată că Dumnezeu îi face spovedanie lui Adam.
Părintele Paisie Aghioritul considera că, înainte de orice, copiii ar trebui să învețe în școli frica de Dumnezeu, care în înțelesul ei bun este tocmai „sfiala duhovnicească”. Tot părintele Paisie afirma ca: „Această frică, această strângere, aduce veselie, picură miere în inimă; miere duhovnicească! Vezi, un copilaș micuț care este timid, respectă pe tatăl său, se sfiește și din multă sfială nici nu privește la tatăl său. Vrea să întrebe ceva și se roșește. Unul ca acesta este să-l pui pe iconostas”. Cred că dacă Adam ar fi înțeles „frica” ca pe frica de Dumnezeu cea adevărată nu s-ar fi ascuns. Dacă luăm aminte la cei ce au trăit cu frică de Dumnezeu, la sfinții părinți, vom observa că frica de Dumnezeu este ceva ce apropie pe om de Dumnezeu. Atunci, dacă este așa, cum mai este frică, dacă te apropie și nu te desparte?
Părintele Constantin Galeriu ne sfătuiește să avem teamă numai de Dumnezeu, nu și de oameni, oricât de răi ar fi ei, întrucât frica de Dumnezeu îl face viteaz și pe cel mai fricos om. Cu cât se unește cineva mai deplin cu Dumnezeu, cu atât nu se va mai teme de nimic. Cel care este robul Domnului se va teme doar de Stăpânul său. Iar cel care nu se teme de Dumnezeu, de cele mai multe ori se teme și de umbra lui. Dragostea care are în ea evlavie și respect, aceea biruiește frica, iar cel care a biruit frica și-a lăsat în seama lui Dumnezeu și viața și sufletul său.
Frica se produce din cauza puținei credințe pe care o avem. Dacă am avea credință măcar cât un bob de muștar, nu ar mai exista nimic din cele pământești care să ne provoace vreo teamă. Dar pe măsură ce ne scade credința, crește alipirea de bunuri, căci omul trebuie să își pună în ceva nădejdea. Iar dacă nu o face în cele de sus, atunci trebuie să facă apel la cele de jos. Dar lucrurile pământești sunt perisabile, pot oricând să ne fie luate de sub nas, iar poziția câștigată azi, se poate pierde foarte ușor mâine. Astfel că orice posesiune este însoțită de teama de a nu o pierde, iar energia noastră va fi orientată spre a menține ceea ce avem și, pentru siguranță, să mai adăugăm câte ceva. Astfel, frica ne ține legați de pământ, nu ne lasă nicio portiță de evadare.
Cred că mă voi opri aici. Dar totuși, cum putem scăpa de frică? Mai întâi de toate, prin credință, adică prin încredințarea lui Dumnezeu a tuturor grijilor noastre. „Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Și niciuna din ele nu va cădea pe pământ fără știrea Tatălui vostru. La voi însă și perii capului, toți sunt numărați. Așadar, nu vă temeți; voi sunteți cu mult mai de preț decât păsările.” (Matei 10, 29-31).
Ne eliberăm de frică prin chemarea Domnului Hristos, prin rugăciune, prin smerită cugetare. Sunt convins că nu o putem învinge prin puterile proprii, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Frica de Dumnezeu este începutul mântuirii, căci plecând de la ea începe ținerea poruncilor și viața creștinească la care suntem chemați toți cei botezați cu Duhul Sfânt.
Har și bucurie sfântă!
Eugen Antohi - Parohia Sf. Vasile Tătărași
