TANGUIRE...

Doamne, iată-ne, noi românii, poporul Tău, înaintea unui alt Post Mare...stând în fața Ta, lipsiți de pocăință și de cel mai slab licăr de lumină. Poate mai reci în credință ca niciodată...Te uiți la noi și ne vezi de multă vreme în rătăcire și într-o amarnică pribegire, în căutarea... a ceea ce a mai rămas din noi. Nu mai știm cine suntem ! Nu ne mai recunoaștem ! Ne-am săturat de noi înșine și ne e silă unii pe alții ! Atacăm cu furie oarbă tot ce e de-al nostru și primim fără nici o reținere tot ce vine din afară... ca un corp cu sistemul imunitar stricat. Uneori alergăm fizic cât mai departe de țara aceasta pe care Tu ne-ai dat-o să ne bucurăm de ea, fugind inconștient de strigătul mut dar mustrător al pruncilor al căror sânge l-am vărsat aici și de care nu s-a pocăit nimeni. Dar, și mai mult, ne îndepărtăm cu inima de spiritul luminat și liber pe care ni l-ai dat și pe care îl mai respirăm doar în momente rare de tihnă și sărbătoare. Se pare că nu mai este nimeni care să sfințească și să curețe văzduhul de răul care urlă îngrozitor și care terorizează spiritul nostru blajin și cuminte de altădată. Ne cuprinde un sentiment de goliciune și lipsă de sens când vedem pământul și pădurile vândute la străini...Ni se lasă casa pustie ! Dar, totodată, ne simțim datori să fluturăm placarde globaliste. Pentru că am găsit mereu calea de a ne răzvrăti, după ce am căzut în genunchi. Dar cine să recunoască că am căzut? Cine să aibă puterea să admită și să afirme că nu mai suntem liberi? Dacă îndrăznește careva este atacat și distrus de cei care nu suportă să audă adevărul rostit de unul de-al lor... Ca și evreii, mândri cu sfinții noștri din trecut, ne înfundăm urechile și aruncăm cu pietre în nevinovatul care îndrăznește să ne scoată din amorțeală și auto-amăgire. Nepocăiți fiind, ne vărsăm furia pe tot ce mișcă, pe semeni, pe copii, pe animale și pe biata natură. Hotărâți să facem pentru totdeauna dreptate în lume, nu ne mai este milă de nimeni și nimic...de parcă vrem să scăpăm de noi înșine! La aceasta duce ne-pocăința și consecința acesteia, ura de sine!

Facem gălăgie și căutăm disperați muzica, confortul și distracțiile pentru ca să nu cumva, într-un moment de clarviziune, să privim către noi și să ne îngrozim de ce-am putea vedea !!! Ne anesteziem conștiința prin ”mall-urile” străinilor, ca în niște temple în care este adorat Eu-l nostru. Admirăm în extaz roadele cooperării dintre fundamentalismul umanist și globalismul pre-babilonian, în timp de tinerii noștri își îneacă revolta și ”setea de dreptate” în alcool, sex și droguri. Apoi, căutăm pacea și tihna sufletească prin biserici și mănăstiri dar nu mai știm cum să le dobândim. Ne-am pierdut reflexul sau simțul creștin elementar care ne îndeamnă să ne împăcăm cu Tine prin pocăința care, ea singură, ne dă pacea inimii și a minții. De aceea, neavând ”darul” de a duce lucrurile la capăt, nu ne rămâne decât să oscilăm între ură și auto-compătimire! Nu știu cum va dispărea ura generată de tensiunea păcatului nepocăit, cine o va putea arde și preface în lumină???... Când își va cânta și poporul nostru Slava înaintea Ta, a Preasfintei Treimi? Ce vom răspunde la Judecata Ta cea dreaptă când vei judeca popoarele toate? Am rănit inima Ta Dumnezeule...dar nu vrem să admitem vreo secundă acest lucru pentru că noi, nu-i așa, suntem creștini...cu vechime! Oameni onorabili! Până și din biserici am făcut niște ”cluburi” în care ne cultivăm sentimentul ”onorabilității” noastre...

Oh, Doamne, cine oare ne va putea izbăvi de întunecimea și confuzia identitară care domnește peste spiritul acestui neam??? Știu însă că, atâta vreme cât nu ne vom căi deplin, ura de sine – ca și consecință a ne-pocăinței - va rămâne mereu sădită în conștiința noastră! Doamne, dă-ne duh de pocăință! Doamne, avem nevoie de Mântuitor! AMIN!

PR. IULIAN NEGRU