Unul dintre textele scripturistice cel mai puțin înțelese de mine a fost cel de la Marcu 8, 34: ”cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”. În mod particular, aspectul lepădării de sine mă farmecă încontinuu prin vălul de mister de care (încă) se mai înconjură. Consider că a te lepăda de tine însuți este o provocare de toată viața, la fel de grea ca cea de a te iubi pe tine însuți.
Într-o zi, citind textul de la Marcu în limba engleză am fost uimit de traducerea textului amintit, care sună astfel: “Whoever wants to be my disciple must deny themselves”, și celelalte. Și mi-am zis: Cum adică ”must deny”, adică să mă neg pe mine însumi? Imediat, un alt gând mi-a șoptit: Dar ca să te lepezi de tine însuți ce-ai făcut??? Și întrucât răspunsul ce mi l-am dat n-a fost prea încurajator am decis măcar să încerc să mai analizez puțin cuvântul, în dorința (poate inconștientă) de a amâna o eventuală lepădare de sine reală.
Mergând la textul grecesc am aflat că sensul cuvântului aparneomai este acela de a renunța la ceva sau cineva, a re-nega. Pentru a înțelege mai bine sensul lui, să vedem același cuvânt într-un alt context, anume cel de la Mc. 14, 68-72, unde se vorbește de lepădarea lui Petru. Petru a negat că Îl cunoaște pe Iisus și a renunțat la maestrul său, la Cel care i-a dat până atunci direcție și sens. Revenind la textul nostru, putem spune că, numai prin renunțarea la a-ți fi propriul sfătuitor sau mentor, poți începe o viață cu și în Hristos. Să ne amintim ce a pățit bogatul nemilostiv când s-a ales pe sine însuși ca unic sfătuitor...
Și, noi, tâlcuind textul mai departe, obișnuim să spunem, într-un mod cât se poate de scolastic, că aici observăm două etape și că lepădarea de sine este o condiție a luării Crucii. Care Cruce? De fapt, cred că, dacă realizăm deplin starea de lepădare a sinelui, viața noastră întreagă devine o purtare a Crucii. Pentru că lepădarea de sine este o nebunie, atât pentru logica acestei lumi cât și pentru propria noastră tendință naturală, omenească, pozitivă, de a trăi. De aceea, consider că însăși lepădarea de sine este crucea zilnică ce trebuie purtată, crucea lepădării sinelui.
Ce înseamnă totuși negarea de sine?
Dumnezeu este singurul Care este doar afirmație. În El nu este umbră de negare. El este un DA permanent! Prin Întrupare însă, Fiul lui Dumnezeu Și-a asumat inclusiv toată negația care vine din depărtarea de Dumnezeu a ființei umane.
Omul, chiar ne-credincios fiind, are sădită tendința (și are și putința) să fie ca Dumnezeu. Însă NU fără EL... Dorința de afirmare egoistă a omului căzut îl determină mereu să se încreadă în sine și să spună: EU pot, EU știu. Omul caracterizat de aceste afirmații este în situație de auto-suficiență și izolare de Dumnezeu. În schimb, dacă te îndoiești la fiecare pas de faptul că deții adevărul, te pregătești să devii un receptacol al Adevărului divin. Chiar aceste rânduri au apărut pentru că m-am îndoit de faptul că înțeleg deplin textul de la Marcu. Prin îndoială sau chiar prin negarea adevărului deținut de mine, reiese un adevăr mai mare, ca rezultat al deschiderii și al comunicării cu un altul. În îndoiala de sine există o forță uriașă care te de-limitează. Așa ajungi să glăsuiești ca Descartes: DUBITO ERGO COGITO! (Mă îndoiesc, deci cuget!) Pentru că îndoiala de sine trebuie să preceadă lepădarea de sine! Altfel, cum te-ai putea lepăda de cineva în care ai încredere 100%?...
În Ortodoxie, viața duhovnicească nu constă în afirmarea personală prin virtuți sau merite omenești, ci în infirmarea valorii acestora. Slava lui Dumnezeu stă în recunoașterea infirmităților noastre și, implicit, a dependenței noastre față de EL! Când ne mărturisim slăbiciunile, suntem la apogeul expunerii noastre în fața lucrării harului Lui Dumnezeu. Numai prin recunoașterea manifestă a ne-putințelor noastre căpătăm forță duhovnicească: ”Când sunt slab, atunci sunt tare”. (2 Cor. 12, 10) În aceasta constă puterea uriașă a auto-vulnerabilizării!
Puterea duhovnicească (a se citi: a Duhului) nu stă în voința, ci în NEvoința noastră. În negarea noastră permanentă. Renunțând în mod constant, ascetic, la voia noastră, facem loc voii lui Dumnezeu și lucrării Duhul Sfânt în viața noastră. Altfel spus, cu acceptul nostru, dăm lui Dumnezeu ceea ce Îi aparține de drept. Facem un lucru firesc.
În contrast, tot ceea ce facem spre afirmarea noastră, devine show religios. Sunt atâția oameni ”ai Bisericii” angajați sistematic și cu un zel aproape religios, în câștigarea sau consolidarea unei poziții în ierarhia bisericească și care își construiesc cu multă atenție imaginea lor publică! Rămân centrați pe sine chiar și în cele mai filantropice sau moderne lucrări ”ale Bisericii”. Ei nu au Duhul care să-i ajute să facă diferenţa dintre a avea rezultate şi a avea roade. Aici văd marea diferență dintre Părinții de ieri, care fugeau de slavă și părinții de azi care se auto-proclamă! Ce mai iubesc unii ca aceștia să se afișeze peste tot în dorința de a-și valida personalitatea și de a-și ”marca” teritoriul! Cât de mult iubesc unii să se ”lipească de sticlă”, să devină icoane pentru alții! Ceea ce nu ar spune, din bun simț, în fața altora, adică face-to-face, o fac totuși pe face-book. Pentru că pe face-book este exclusă o față: a celuilalt. Acolo nici nu poate fi vorba de o întâlnire cu cineva... Dar ziceți-mi, vă rog, cu ce se deosebește face-book de un perete grandios din mijlocul unei piețe, pe care vii și îți treci în revistă toate realizările ??? Una singură: Pe face-book poți să-i alegi pe cei care vrei să-ți admire vredniciile!!! De aceea, exhibarea în acest spațiu schizoid a realizărilor noastre spirituale sau de alt tip – ca să fie văzute de ceilalți - este cât se poate de vicioasă, este un fel de... auto-erotism spiritual!
Oricum am privi lucrurile, dorința lumească de afirmare sau de a face carieră nu poate fi ”încreștinată”, nici convertită într-un fel de vedetism clerical, care este acceptabil, cu condiția să aibă loc în curtea Bisericii. Primii care au fost ispitiți de acest carierism eclesial au fost apostolii Ioan și Iacov, care au dorit să aibă poziții privilegiate în preajma Mântuitorului: ”Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta, și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta.” (Marcu 10, 37) Știm că Mântuitorul i-a mustrat, zicându-le clar: ”Nu știți ce cereți”. (Marcu 10, 38)
Iată de ce Biserica trebuie să fie foarte atentă cum utilizează instrumentele mass-mediei, pentru că acestea au apărut și se dezvoltă într-o zonă diametral opusă, pe scara mântuirii. Propagandismul și senzaționalul din media sunt, prin excelență, anti-liturgice. Afișarea idolatră pe toate canalele, cu ostentație, a cuiva sau a ceva, reprezintă opusul Tainei. O persoană devine vedetă, dacă se vede peste tot. Din promovarea imaginii cuiva în mod sistematic, se naște o întreagă cultură a individualismului, care generează o competiție a ”virtuoșilor”, o cursă contra-cronometru a tuturor pretendenților la piedestalul idolatrizării. Un astfel de cult al personalității este, prin definiție, anti-eclesial. De aceea, în Biserică nu există vedete, ci sfinți care au ajuns sfinți tocmai pentru că și-au negat sfințenia o viață întreagă.
De aici și marea diferență dintre iconografia noastră și abordarea vestică a Învierii. În icoana ortodoxă a Învierii, Domnul Hristos NU Se arată glorios și încărcat de slavă nici măcar în cea mai mare dintre toate biruințele: cea asupra morții. În icoana Învierii, Hristos coboară. La iad. NE-spectaculos! NE-firesc! Nu stă țanțoș cu un picior pe mormânt, cu un steag în mână, așteptând să fie aclamat pentru că a izbăvit lumea. Dimpotrivă, ca și la Nașterea Sa, El coboară, de data aceasta încă și mai adânc, în cele mai de jos, pentru a ridica din ”latura și umbra morții”, pe cei ținuți de ea. Acesta este paharul amar, invocat în rugăciunea din Ghetsmani, pe care L-a băut Mântuitorul, iar nu Crucea. Câți alți oameni nu au fost crucificați ?! Sf. Ioan Gură de Aur afirmă în diferite rânduri că Mântuitorul dorea clipa Răstignirii și nu Îi era frică de ea. Adevărata grozăvie, pe care Biserica NU o sărbătorește, ci o întâmpină cu liniște absolută, nu este Vinerea răstignirii, ci Sâmbăta pogorării la iad a Mântuitorului Hristos. Și poate că Pogorârea la iad a început încă pe când Hristos era pe Cruce, astfel înțelegând și acel agonizant: ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”
După cum spunea Nicolae Steindhardt, Crucea nu a avut nimic spectaculos în ea. Dar a avut totuși câțiva martori oculari și un dramatism aparte. Însă pogorârea la iad din Sâmbăta Mare este evenimentul cel mai tainic dintre toate cele care compun întreaga simfonie a iconomiei mântuirii noastre. Ea nu este celebrată. Mintea se oprește în fața acestui mister. Biserica a considerat că acest eveniment este atât de tainic încât nu poate fi sărbătorit! Numai Viața poate fi sărbătorită. La moarte rămâne doar tăcerea. Omagierea înseamnă afirmarea sau proclamarea - eventual solemnă - a unor adevăruri, pe când tăcerea față de un eveniment, este mai presus de orice sărbătoare, întrucât devine Taină.
Așadar, Taina învierii lui Hristos constă într-o contemplare NE-grăită - fără cuvinte - a coborării Sale pe pământ, care a început odată cu zămislirea în pântecele Preacuratei, a culminat cu Pogorârea la iad și continuă cu fiecare dumnezeiască Liturghie, până la sfârșitul timpului. Euharistia este, astfel, cea mai curată expresie a NE-afirmării lui Hristos, El păstrându-Și mereu vălul Tainei și al discreției divine absolute.
De aceea, toate tendințele actuale ale Bisericii de a străluci în această lume, de a crea spectacol, de a se afirma, de a se justifica și apăra, de a se impune, de a concura sau controla, carierismul clerical, toate sunt fundamental anti-hristice și anti-eclesiale. În Biserică, smerenia NU este o virtute. Ea este condiția ca toate celelelate să poată fi numite virtuți.
Cred că cea mai puternică mărturisire auzită în ultimele vremuri este cea a mitr. Teofan al Moldovei, care a dat cel mai inspirat răspuns eclesiologic la atacurile asupra Bisericii, spunând că: ”starea firească a Bisericii este starea de cruce”! Afirmarea NE-putinței membrilor Bisericii este cea mai bună mărturie și cea mai sfântă celebrare a Adevărului ei! Este cea mai sigură dovadă a legăturii tainice și vii cu Hristos, Capul ei. Altfel, de ce am mai striga: Doamne miluiește?
Slujbele Bisericii Ortodoxe sunt o necontenită mărturisire, atât a Slavei lui Dumnezeu, cât și a slăbiciunilor noastre. Slavă... și Doamne miluiește sunt poate cele mai repetate cântări, ”firul roșu” al oricărei psalmodieri. De aceea, cei fermecați de gloria mundi, nu le iubesc și nu le înțeleg. Din păcate, încercăm și noi uneori să cântăm în biserică o ”slavă” lumească, o cântare triumfalistă, care nu scoate în evidență decât calitățile tehnice ale interpreților. Cu cât o slujbă este mai spectaculoasă și mai frumoasă în exterioritatea ei, cu atât e mai lipsită de duh. Cea mai duhovnicească slujbă este cea izvorâtă din slăbiciunea ne-afișată a ostenitorilor ei. Se pare că, pentru ca să-L prea-mărești pe Dumnezeu cu adevărat, trebuie să te micșorezi. În Biserică, îngenuncherea în tăcere este poate cel mai profund gest al închinării ”în duh și în adevăr”. Urci la Dumnezeu doar când te cobori, prin tine, în fața Lui. Aici, biruința se face doar prin smerirea (negarea) sinelui.
Manifestările publice ale Bisericii trebuie să fie prelungirea administrativă, organică, a stării de slujire și de mărturisire a ne-putinței din slujbe și nu o anulare sau o contrazicere a acesteia.
Toate atacurile de azi și din totdeauna la adresa Bisericii sunt ”ghimpele” în trupul ei sfânt, pe care Hristos Îl îngăduie pentru a ne aminti dependența de EL. De ce să ne tot apărăm și să ne îndreptățim atât? Oare n-ar trebui să bem paharul acesta amar pe care ni-l dă Domnul? Cu cât găsim argumente mai bine alcătuite ca să ne justificăm, cu atât contrazicem mai profund atitudinea penitențială din întreg cultul nostru divin. Dacă îndreptățirea de sine, fiind opusul lepădării de sine, este greșită la nivel personal, poate fi ea acceptată la nivel eclesial???
Oricine ar cere ca Biserica să intre ”în rând cu lumea”, să se modernizeze, să strălucească, să aibă putere de influiență, să câștige procente în sondaje, să se îndreptățească, să se justifice, să se apere, să învingă în dispute, să convingă, să cucerească, să impresioneze, cred că ar trebui mustrat ca Petru, care Îl îndemna pe Mântuitorul să evite Crucea!
Mulți oameni nu se simt bine în bisericile noastre, unele de lux, tocmai datorită faptului că acolo se glorifică, uneori prea mult, virtutea omenească. Simțindu-se păcătoși, nu se simt acceptați, așa cum sunt ei, și nu se regăsesc în Biserică. Este un trist paradox: tocmai cei care au cea mai mare nevoie de pocăință și de Dumnezeu, nu se simt incluși sau ”la-locul” lor în biserică. Deși spunem că este o Biserică a păcătoșilor, în predici îi înfierăm și îi criticăm pe cei ne-vrednici - de obicei ne-prezenți la slujbe - și devenim, fără să conștientizăm, o Biserică triumfalistă. Și, prin aceasta, exclusivistă! Dar priviți pe cine sărbătorim noi în duminici: fiul risipitor, Maria Egipteanca, femeia samarineancă, vameși, tâlhari, prostituate, ș.a. Însăși Crucea pe care o arătăm oamenilor spre cinstire, dă mărturie de faptul că Răstignirea este slava Bisericii. Singura vrednicie a noastră constă în mărturisirea ne-vredniciei: ”Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume!” (Gal. 6, 14)
Recapitulând și asumând la nivel personal acest proces, putem spune că ”pogorârea la iad” a sinelui egoist e condiția ridicării din mormânt a unei ființe noi, înduhovnicite. Scurt spus, ridicarea se face prin coborâre: ”ne-am îngropat cu El, în moarte, [..] pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii”. (Romani 6, 4) Fără moartea, negarea, lepădarea de sinele vechi nu (se) poate naște și crește făptura cea nouă, duhovnicească, în Hristos. Lacrimile sunt, adesea, semnul cel mai sigur al morții omului celui vechi.
De aceea, urcarea duhovnicească autentică se face numai ÎNTRU Hristos. Ea începe atunci când coborâm întru noi și când ne afirmăm DOAR ne-putința noastră. Doar atunci când re-cunoaștem că suntem: NE-credincioși, NE-răbdători, NE-milostivi, NE-iertători, NE-buni, ș.a.m.d. Nici chiar Mântuitorul, întrucât Și-a asumat deplin firea omenească, nu Și-a atribuit Sieși la modul absolut atributul de BUN: ”Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu”. (Lc. 19, 17) Viața duhovnicească începe doar atunci când ne distanțăm sau ne lepădăm de toate acele ipostaze în care suntem ispitiți să ne așezăm, să ne ”instituționalizăm”. De aceea, stagnarea sufletului în toate aceste ipostaze, cu care ne identificăm la un moment dat - care sunt în realitate iluzii - duce la o fosilizare a ființei interioare și la moartea duhovnicească. Numai ieșirea din amăgirea de sine (dez-amăgirea), urmată de mărturisirea slăbiciunilor, ne mai pot debloca din starea de antichizare spirituală, după cum zicea Sf. Ap. Pavel: ”... foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos” (2 Cor. 12, 9). Sf. Ap. Pavel a fost poate cel mai mare trăitor al stării de negare a sinelui: ”Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine!” El a trăit din plin bucuria de a fi mic și ne-a povățuit să gustăm din smerenia care înalță.
În această mărturisire a slăbiciunilor există o forță incredibilă. Sunt mereu uimit de faptul că, persoanele afectate profund de dependențe nu se pot izvăvi de patima lor decât numai dacă au trecut prin, ceea ce ei numesc, Pasul 1. Acesta poate fi descris simplu ca: RECUNOAȘTEREA NE-PUTINȚEI. Personal, cred că acesta este cel mai glorios lucru pe care un om îl poate face în viața aceasta. Această stare ar putea fi numită ridicarea în/prin jos, dacă ar fi să parafrazăm faimoasa expresie căderea în sus, a Părinților. Ridicarea în jos nu este doar o mișcare spirituală oarecare, ci ea este fundamentală în procesul mântuirii, fiind esențialmente hristică.
Admiterea înfrângerii și sacrificarea tentației de justificare a greșelilor, reprezintă gestul care este, în aparență, cel din urmă din seria căderilor, dar este de fapt primul pas din categoria ridicării. Este un fel de a pune în practică atitudinea descrisă de David prin cuvintele: ”inima înfrântă și zdrobită, pe care Dumnezeu nu va urgisi”. (Ps. 50) După cuvintele ”Am greșit”, nu mai urmează nimic. Punct! Orice încercare de justificare sau îndreptățire de sine, ne readuce din nou în zona fățărniciei și a duplicității. Duce la o re-animare a sinelui vechi, iar nu la o re-înviere a omului nou!
La ședințele lor terapeutice mărturisirea ne-putințelor este singura virtute. Dez-golirea și detașarea de sinele ne-autentic le face cel mai bine. Acest lucru reliefează, încă odată că, în esență, patimile nu au nimic de-a face cu materia care le alimentează, ci cu ne-vederea stării de cădere și de ne-putință. Au, la bază, starea de înșelare. Ca urmare, orice disociere de ipostazele ispititoare ale afirmării de sine duce la eliberarea de patimă și la reală creștere duhovnicească. Cu fiecare biruință are loc o naștere a eului nostru. De fiecare dată când îți conștientizezi neputința, te dez-mărginești, în sens spiritual, te asemeni mai mult cu Cel Ne-mărginit! Creșterea în Duh nu este consecința matematică a efortului nostru omenesc, ci urmarea primirii harului de la Cel de Sus.
Așadar cred că este nevoie astăzi să discutăm și, mai ales, să aplicăm o anumită Teologie a ne-putinței, în care recunoașterea slăbiciunii personale să fie suprema virtute. NU faptele noastre bune ne dau rațiunea de a fi ca Biserică sau în Biserică, ci harul lui Dumnezeu și maxima dependență de El.
PR. IULIAN NEGRU
