"Ai grija de ce-i este drag lui Dumnezeu si Dumnezeu va avea grija de ce-ti este drag tie."
În primele secole ale creştinismului toţi cei ce mărturiseau credinţa în Hristos, erau amar prigoniţi. Din fericire, această epocă a trecut şi vedem ca astăzi ne-am regăsit pe noi înşine, rădăcinile noastre, tradiţia noastră. Cu multă bucurie, observ din ce în ce mai mulţi tineri în Biserică, oameni tineri dar şi mai în vârstă, deopotrivă, care-L iubesc pe Dumnezeu, care intră în Biserică pentru a primi liniştea şi a asculta Cuvântul cel bun. Fiecare vine cu greutăţile lui, problemele lui, neputinţele lui, precum noi toţi.
Noi, creştinii credem şi mărturisim că mergem la biserică pentru a ne întâlni într-un fel anume cu Dumnezeu. Mergem sa ne împărtăşim în chip real, dar încă nedeplin, cu trupul şi sângele Domnului nostru Iisus Hristos, cu darurile Lui cele cereşti. Acesta este şi motivul pentru care, în biserică, creştinul se afla întro stare de nelinişte, de agitaţie. Pentru a se putea împărtăşi cu Cuvântul cel bun, el este chemat să se închidă cât mai mult celor lumeşti, preocupărilor şi grijilor, plăcerilor şi atracţiilor acestui veac. Acesta este un lucru despre care putem da toţi mărturie: câtă luptă ducem uneori cu propriile gânduri pentru a ne putea păstra mintea şi sufletul la rugăciune, chiar preţ de numai câteva minute.
A vorbi în biserică este păcat contra Sfântului Duh, adică o sfidare a Sfintei Tremi, deoarece prin acestea se dispreţuieşte însăşi prezenţa lui Dumnezeu şi dăm prilej de sminteală celor de lângă noi. Ba, mai mult decât atât, acest obicei a devenit astăzi un obicei nedespărţit de biserică şi de credincioşii săi. Cu toate că, există la intrarea în biserică îndemnul “Dumnezeu ne cheamă să vorbim cu El, dar nu la mobil”, sunt încă mulţi credincioşi care au uitat pentru ce au venit la biserică. Până la urmă putea afirma fără dubiu că, telefonul mobil devine unul din cei mai zeloşi “credincioşi” din biserică. Astfel, chiar şi în timpul celor mai importante momente ale Sfintei Liturghii, participă activ cu glasul său melodic, vrând parcă să spună “ascultă-mă, eu sunt mai important, Dumnezeu este răbdător poate sa mai aştepte !”. Adevărat, dar până când ? Chiar insusi Mantuitorul afirma “O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi ?” (Matei 17,17)
Să nu uităm iubiţi credincioşi faptul că, înainte creştinii traiau fiecare slujbă ca şi cum ar fi ultima, nu de alta, dar chiar putea să fie ultima, ţinând cont de prigonirile suportate de-a lungul istoriei. In schimb noi, cei de astazi, ne dorim ca bisericile sa fie dotate cu aer conditionat, cu scaune moi daca se poate, să socializăm (că doar nu ne-am văzut de mult timp) si bineânţeles sa vorbim la telefonul mobil , având in vedere “nevoile omului modern”.
În sfânta biserica, a fi creştin înseamnă a trai aici şi acum, însă nu teleportaţi la cele lumeşti, ci cu gândul în inimă, rugându-ne Lui Dumnezeu. Chiar daca aici si acum se petrec toate, să nu uitam că aici si acum ne aflăm înaintea lui Dumnezeu, şi … El ne vede şi ne aude. Dacă vorbim astăzi despre educaţie în Biserică, vorbim exact despre acest comportament. Despre a-L ajuta pe om să-L iubească pe Dumnezeu. Cum ar putea cineva să explice ceea ce se intampla astăzi în biserică?
In vremea prigonirii creştinilor, unei mame, păgânii i-au luat copii şi i-au supus la chinuri pe care astazi nu le putem înţelege. Cum a suportat această femeie să-şi vadă copiii omorâţi unul după altul ? Cum au rezistat nişte copii de doar nouă, zece, doisprezece ani, să îndure acele înfricoşate chinuri la care erau supuşi cei ce nu se lepadau de Hristos ? Iar astăzi, am ajuns sa ne temem de o banala operatie, de o viroza pe care o numim “nesuferită”, ba chiar şi de o injecţie, astazi când nimeni nu-ţi taie capul şi nici nu te rupe în bucăţi în adevăratul sens al cuvântului. Copii, femei, bărbaţi, tineri sau bătrâni, mici şi mari, erau supuşi la o adevarată mucenicie . Nu pentru că ei credeau în “basme”(cum este considerat de unii, Cuvantul Vietii) sau în ceva care nu a existat vreodată, ci pentru că îl iubeau pe Hristos. Şi această dragoste către Hristos era aceea care ardea în inimile lor şi îi ajuta să depăşească toate greutăţile. Oare, Hristos nu cunoaste credinta fiecaruia ? Cu siguranta da.
Astfel, dacă nu-L putem amăgi cu iubirea noastră făţarnică, oare cum putem spera să ne daruiască ceea ce Il rugăm, ceea ce avem nevoie, ceea ce ne dorim, dacă nici măcar preţ de maxim două ore nu putem conştientiza că ne aflăm întro convorbire cu însuşi Dumnezeu ? Si findcă Dumnezeu, duh este (Ioan 4,24), in duh sa-I vorbim, nu pe mobil ….
La final, cu speranţa că nu v-am plictisit cu “pledoaria” mea despre iubire si credinţă, să ne aducem aminte o vorba veche care spune: "Ai grija de ce-i este drag lui Dumnezeu si Dumnezeu va avea grija de ce-ti este drag tie." Asadar, decat sa spui în biserică la telefon "Alo, mama...ai grijă de tine!", mai bine spui în rugăciune "Alo, Doamne, te rog sa ai grija de mama mea".
Eugen Antohi - consilier parohial
