Cu părere de rău, afirm că în societatea modernă ajutorarea celor în nevoi, iertarea celor ce cu voie sau fără de voie ne-au greșit sau chiar milostenia în general, din poruncă a ajuns ceva opțional, la care mulți dintre noi ne aducem aminte doar când ne „împiedicăm” de cerșetorii aflați la poarta vreunei biserici sau dacă cedăm la insistențele unui nevoiaș atunci când ne abordează pe stradă.
Nu știu cum a trecut anul acesta, dar iată-ne din nou în această perioadă frumoasă a sărbătorilor de iarnă. E vremea în care mi-aș dori să las orașul, aglomerația, reclamele stridente din magazine și toată agitația specifică în urmă și să mă trezesc într-o căsuță, undeva într-un loc uitat de lume, dar pentru că nu am găsit încă acel loc uitat de lume, am decis să vă scriu câteva rânduri despre cele din lume.
Luna decembrie îmi aduce o bucurie lăuntrică și îmi amintește cu precădere de anii copilăriei, de emoția așteptării împodobirii bradului, de bucuria reîntâlnirii cu prietenii, cu care pregăteam programul de colinde cu care urma să mergem la cunoscuți, de clipa la care visam să-l întâlnesc pe Moș Nicolae. Dar anii au trecut, iar prieteniile copilăriei au rămas doar frumoase amintiri. În schimb, acum mulți mă întreabă: „Unde faci revelionul?” sau „Ai prins promoția din cutare magazin?” sau „Vezi că la cutare magazin este reducere la mâncare pentru pisici!”.
Dincolo de faptul că este una dintre cele mai importante sărbători creștine, sărbătoarea Nașterii Domnului și perioada premergătoare acesteia a ajuns să fie transformată într-un carnaval de distracții, într-o goană după cumpărături, ignorând cu bună știință esența sau mai bine spus scopul ei. Înainte de intrarea în post, evangheliile duminicilor ne pregătesc pentru perioada pe care o începem, punând accentul pe calitățile sufletești, pe ajutorarea celor în nevoi, pe iertare și pe milostenie.
Cu părere de rău, afirm că în societatea modernă ajutorarea celor în nevoi, iertarea celor ce cu voie sau fără de voie ne-au greșit sau chiar milostenia în general, din poruncă a ajuns ceva opțional, la care mulți dintre noi ne aducem aminte doar când ne „împiedicăm” de cerșetorii aflați la poarta vreunei biserici sau dacă cedăm la insistențele unui nevoiaș atunci când ne abordează pe stradă.
Spun aceasta pentru că în toate reclamele sau în mass-media nu se vorbește decât de cadouri pentru cei mici, promoții pentru cei mari, reduceri de preț la alimentele pentru animalele de companie sau multe-multe altele asemenea care nu au nicio legătură cu această frumoasă perioadă a anului. Să ne aducem aminte cât de frumos a explicat părintele Iulian semnificația pericopei evanghelice a „Bogatului nemilostiv” sau frumoasa parabolă a „Bogatului căruia i-a rodit țarina” (Luca 12, 16-21).
O parabolă pe cât de simplă, pe atât de adevărată. Câți dintre noi n-am văzut sau n-am auzit de asemenea oameni care adună toată viața și care, într-o zi, pe neașteptate, trec dincolo și toată osteneala de o viață, pusă deoparte, toată adunătura lor, se dovedește a fi fost, pentru ei, zadarnică!
Cine n-a avut prilejul să fie în preajma unor oameni care au trecut dincolo și să vadă cum, din momentul trecerii, alții umblau prin bunurile lor, fără teamă și fără sfială, ca prin niște bunuri fără stăpân, iar cel care trecuse nu mai putea acum să le zică nimic! Nu mai putea nici să se mire de atâta lipsă de respect și de rânduială, nici să protesteze, nici să mai pretindă că acele bunuri erau ale lui, deși unele erau lucruri strict personale. Chiar și rudele cele mai apropiate, deși moștenitoare acum, înainte n-ar fi îndrăznit să deschidă un sertar, o cutie, o scrisoare. Acum totul e permis!
Ceea ce a condamnat Domnul Hristos a fost transformarea bunurilor pe care le acumulăm în bunuri exclusiv personale și concentrarea tuturor preocupărilor asupra lor, cu gând egoist, cu gând de a avea mai mult decât avem nevoie.
Aceasta condamnă Mântuitorul. Condamnă egoismul, condamnă lăcomia, condamnă pe cei care adună de dragul de a aduna, pentru bucuria perversă pe care și-o procură contemplându-și pungile și hambarele. Unii ca aceștia uită de Dumnezeu și de oameni. Satisfăcuți, nu mai văd împrejurul lor și nu simt că ceea ce au ei în plus, ar folosi mult acelora care au în minus față de trebuințele lor, acelor necăjiți de care ne „împiedicăm” la tot pasul. Și, mai ales, uită că vor muri și că tot ce adună în plus, adună de fapt pentru alții. Vor fi luate de alții fără ca aceia să simtă măcar datoria de a le mulțumi.
Așa cum a spus și părintele Iulian, Domnul Hristos i-a mângâiat pe săraci, dar n-a zis niciodată că trebuie să rămână săraci. N-a făcut din ea o condiție a mântuirii. Și câți dintre noi credem că totul în această lume se mărginește la trup: a bea, a mânca și a te veseli!
Românul, care a transformat în zicale învățăturile fundamentale ale creștinismului, are o vorbă: „Cine dă, lui își dă!” sau „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”. Adică și-L face prieten pe Dumnezeu. Ce frumos s-a reflectat în viața poporului, în vorbirea lui de toate zilele, unul dintre adevărurile noastre de credință, cu privire la faptele bune care ne sunt contate în ceruri, pentru mântuire.
Parabola e, desigur, o legendă pioasă, dar ea ne arată ce se înțelege prin zicala: „Cine dă, lui își dă”. Oricâte palate și-ar zidi și oricâte averi și-ar aduna omul pe pământ, degeaba le adună, de vreme ce e obligat să le lase altora. Iar el, dacă le-a avut numai aici, nu folosește nimic din ele dincolo.
Scriitorul francez Honore de Balzac a creat în romanul „Eugenie Grandet” personajul „Moș Grandet”, un avar atât de preocupat de bunurile pământești, încât în momentul morții, când fiica a venit să-i spună: „Tată, binecuvântează-mă înainte de a muri”, în loc s-o binecuvânteze, i-a spus: „Bagă de seamă, păstrează bine, nu da nimănui nimic din toate bunurile ce ți le-am lăsat. Am să-ți cer socoteală dincolo, când vei veni, despre ce-ai făcut cu bunurile mele. Să nu le risipești, să nu dai nimănui nimic”. E un exemplu despre marginile până la care poate ajunge avariția, lăcomia celui care crede în eternizarea bogăției și a proprietății.
Păcat că omul nu înțelege să se apropie de Dumnezeu, decât atunci când i se apropie sfârșitul. Omul nu se îngrijește de suflet, pentru că nevăzându-l, uită că există, dar nu-și dă seama că sufletul este cel care-i menține viața? Cât de puțin are de făcut omul pentru suflet în comparație cu cât face pentru trup! Fiecare dintre noi uităm că viața noastră este în mâinile lui Dumnezeu și noi nu putem face nimic pentru a o prelungi. De fapt, sfârșitul acestui bogat este sfârșitul fiecărui om păcătos.
O rețea întreagă de magazine ne oferă o gamă largă de bunuri pentru masă; ne cumpărăm îmbrăcăminte cât mai des și mai diversă; pășim cu mândrie, căci și încălțămintea ne este elegantă în funcție de ocazii și anotimpuri; mergem la frizerii și coafor pentru a ne înfrumuseța, dormim confortabil pe saltele și pături comode; urmărim știrile din toată lumea la televizor sau la laptopuri, cât mai avansate din punct de vedere tehnologic etc. Să nu mă lungesc cu vorba pentru că exemplele pot continua.
Într-un cuvânt: trăim confortabil! Oricât de săraci am fi, trăim mult mai bine decât strămoșii noștri. În acest sens, există un progres. Dar un progres foarte dăunător sufletului, căci rămânem cu ochii pironiți pe aceste „frumuseți” și uităm de suflet, de Dumnezeu. Mai mult decât atât, mulți încep și se încred în ceea ce au agonisit! Și aici se produce acea prăpastie mare, atât de mare, cât prăpastia dintre Lazăr ce se află în sânul lui Avraam și bogatul ce se află în chinuri.
Adevărul este că toți ne naștem cu dorința de a ajunge bogați. La un moment dat, începem să credem că ne mulțumim cu puțin, dar puținul acesta trebuie să ne acopere toate nevoile. Iar, în cele din urmă, dacă nu am reușit ceva din acestea, începem să avem sentimente ce conduc la un comportament mai mult decât neadecvat unui creștin.
Îngăduiți-mi însă să vă împărtășesc și un alt gând: bogăția este o povară. O sarcină grea pe umerii noștri, o viață ce nu are pace. Uitați-vă la cei bogați care au tot ce le dorește sufletul, câți însă au pace? Câți dintre ei sunt mulțumiți de ei înșiși? Spunea un gânditor că „bogat nu este cel care are multe, ci cel care are cele mai puține nevoi!”.
Bogăția nu îți oferă altceva decât griji! Domnul Hristos este singura „bancă” care îți dă fără să-ți ceară înapoi nimic! Absolut nimic.
În încheiere, vă doresc, ca bucuria Nașterii Domnului Hristos să se „cuibărească” în inimile voastre și cred că, această simplă sintagmă românească: „cine dă, lui își dă!” ar trebui s-o ținem minte. Trecători și străini suntem pe acest pământ și nu trebuie să ne investim toate nădejdile, toată agoniseala, toate bunurile numai aici. Să ne trimitem o rezervă și dincolo; iar la întrebarea: „Cele pe care le-ai strâns ale cui vor fi?”, cred că putem răspunde în două feluri: ale altora, dacă le-am adunat pentru noi; ale noastre, dacă le-am împărțit cu alții!
Har și bucurie!
Eugen Antohi - parohia Sf. Vasile Tătărași
