Acest sentiment caracteristic oamenilor, nu se manifestă întotdeauna zgomotos, nu cere mereu atenție, dar pulsează în noi ca o chemare tainică, asemenea unei rugăciuni nerostite. Cred și mărturisesc că, putem trăi fără multe lucruri, dar nu putem trăi fără iubire. Fără ea, viața devine o succesiune de zile goale, iar sufletul se usucă încet, asemenea unui pom lipsit de lumină.
Prin lucrarea tainică a Proniei Dumnezeiești ne regăsim din nou în pragul lunii lui Florar, acolo unde mireasma primăverii atinge deplinătatea și inimile ni se deschid către lumină. În acest timp al înfloririi, Domnul Hristos ne dăruiește încă o dată prilejul de a ne aduna gândurile, de a ne bucura împreună și de a primi, cu sufletul pregătit, mesajul pe care colectivul redacțional îl așază cu grijă și cu dăruire în paginile „Călăuzei Credinței”.
Acum două luni vă povesteam că o persoana cunoscută a avut un deces în familie, iar cineva „cu iubire de aproapele” îmi spunea că nu ar trebui să-mi fac griji pentru că Dumnezeu se va îngriji de ea. Da, într-adevăr Dumnezeu se îngrijește de orice făptură, pentru că toți suntem lucrul mâinilor Sale, dar, noi ca frați întru Domnul, trebuie să avem empatie, nu? Oare porunca iubirii a fost dată cu titlu opțional? Sau, dacă este opțională, putem spune cine are nevoie de iubire? Sunt conștient că orice aș fi făcut pentru persoana îndoliată nu aș avut posibilitatea de a întoarce timpul înapoi, dar totuși știam că pot face ceva. Oare cel ce este în oarecare suferință sau necaz ar refuza un ajutor (chiar dacă ar fi neașteptat) sau o mângâiere sinceră?
Dragii mei, nevoia de a fi iubit (nu doar în momente de cumpănă) este una dintre cele mai adânci și mai discrete mișcări ale sufletului omenesc. Acest sentiment caracteristic oamenilor, nu se manifestă întotdeauna zgomotos, nu cere mereu atenție, dar pulsează în noi ca o chemare tainică, asemenea unei rugăciuni nerostite. Cred și mărturisesc că, putem trăi fără multe lucruri, dar nu putem trăi fără iubire. Fără ea, viața devine o succesiune de zile goale, iar sufletul se usucă încet, asemenea unui pom lipsit de lumină.
De aceea, Dumnezeu ne trimite oameni. Nu întotdeauna oameni perfecți, nu întotdeauna oameni pe care îi așteptăm, dar oameni care, prin simpla lor prezență, ne arată că nu suntem singuri. Ei ne iubesc, ne poartă de grijă, ne susțin, ne ascultă fără să ne judece. În ei, Domnul Hristos se apropie de noi cu o blândețe pe care adesea nu o recunoaștem. Când cineva ne iartă, când cineva ne înțelege, când cineva ne ține de mână în tăcere, acolo este o lucrare dumnezeiască. Când am îmbrățișat acea persoană, printre lacrimi mi-a mulțumit la ureche, în șoaptă. Doar între noi doi și Dumnezeu. Și sincer, mă bucur pentru că v-am putut spune sentimentul pe care l-am trăit. Fiecare trăire este unică în sensul ei, de aceea nu trebuie ratată.
Acum, poate că unii se întreabă: „De ce eu nu am întâlnit și eu astfel de oameni?”
Întrebarea aceasta ascunde o durere reală, dar și o posibilă orbire despre care am vorbit și în alte articole anterioare. Poate că oamenii aceștia au fost acolo, dar noi nu eram pregătiți să-i vedem. Sau poate că ochii sufletului nostru erau închiși. Poate că ne temeam de iubire, pentru că iubirea cere vulnerabilitate, sinceritate, renunțarea la ego-ul propriu sau la măști. Personal, cred că fiecare întâlnire adevărată este o judecată, nu în sensul condamnării, ci în sensul dezvăluirii. În fața iubirii celuilalt, se vede limpede ce purtăm în noi: frică sau deschidere, mândrie sau smerenie, neîncredere sau iubire.
Dar mai există o întrebare, și mai grea: Ce facem noi cu oamenii pe care ni-i trimite Dumnezeu?
De multe ori, îi alungăm. Îi rănim. Îi clevetim. Ne răzbunăm pe ei pentru că ne-au iubit, sau poate că au văzut în noi ceva ce noi înșine nu eram pregătiți să vedem. E paradoxal, dar adevărat: uneori pedepsim tocmai pe cei care ne-au făcut bine. Nu pentru că ne-au greșit, ci pentru că iubirea lor ne-a pus în fața propriei noastre neputințe de a iubi. Revenind la exemplul de la început, chiar dacă persoana îndoliată nu este un exemplu strălucit în comunitate, oare avem noi dreptul de a ne pronunța asupra poruncii de a iubi? Oare trebuiește ea lăsată acum „în grija lui Dumnezeu”, sub motivația comportamentului ei anterior?
Citind într-o carte câteva mărturii pline de o nespusă empatie ale maicii Siluana Vlad, am decis să vă ofer câteva rânduri cu speranța că trăirea și sentimentul pe care ea l-a mărturisit, își va găsi ecoul în inimile dumneavoastră.
„În Galați era un centru de îngrijire a copiilor bolnavi de SIDA, în colaborare cu niște voluntari din Olanda, cred. Niște ființe foarte speciale acești voluntari. Copiii, care erau aproape sălbăticiți la început, s-au schimbat mult și se bucurau să primească vizite. Mergeam la ei săptămânal, cu o grupă de studenți. Se bucurau când ne vedeau și cel mai mult le plăcea să fie luați în brațe. Unii aveau răni, erau bolnavi, adică boala se exprima în trup foarte vizibil, cu dureri mari. Unii mureau, alții erau doar purtători și nu se vedea nimic la suprafață. Când cineva murea era așezat în sala de joacă, pe o măsuță specială, cu flori. Copiii stăteau în jurul lui, se făcea slujbă, copiii își luau rămas bun, deci erau ajutați cumva să considere moartea un fenomen... sărbătoresc, ceva sărbătoresc. Cornel era unul dintre copiii grav bolnavi.
La un moment dat, când ne-am dus, asistenta ne-a spus că e foarte, foarte grav, că nu mai are mult de trăit, că are dureri foarte mari și să avem grijă cum îl atingem. M-am dus la pătuțul lui, i-am vorbit și mi-a arătat că vrea în brațe, avea vreo cinci-șase anișori.
I-am zis: O să te doară, vrei să te iau? Și el a zis: Da. A dat din cap că da. L-am luat în brațe, a gemut încetișor, s-a cuibărit în brațe la mine și era bucuros, așa de bucuros, deși îi curgeau lacrimi de durere... El era bucuros că l-am luat în brațe. Am stat mult așa. M-a impresionat și mi-am zis: Ce ciudată e ființa umană, că îmbrățișarea poate să fie mai puternică decât durerea…”
Dragi prieteni, poate că Dumnezeu ni S-a arătat de multe ori în viață, dar noi L-am căutat în altă parte: în fanteziile noastre complicate, în așteptări imposibile sau în imagini idealizate. Ne-am ridicat ochii spre cer, dar nu am văzut că El stătea lângă noi, în omul care ne-a îmbrățișat, în prietenul care ne-a ascultat, în străinul care ne-a zâmbit, sau în omul care ne-a cerut ajutorul.
Nevoia de a fi iubit nu este doar o nevoie psihologică, ci o chemare spirituală. Ea ne amintește că am fost creați pentru comuniune, nu pentru izolare. Că suntem făcuți să ne oglindim unii în alții, să ne sprijinim, să ne luminăm. Iubirea nu este doar ceva ce primim, ci și ceva ce suntem chemați să dăruim. Atunci când învățăm să primim iubirea fără teamă și să o dăruim fără condiții, descoperim că Dumnezeu nu este departe. El este în fiecare gest de bunătate, în fiecare iertare, în fiecare întâlnire care ne schimbă. Și poate că adevărata maturitate duhovnicească începe în clipa în care înțelegem că iubirea nu este un privilegiu, ci o responsabilitate. Că nu suntem doar destinatarii iubirii, ci și purtătorii ei.
Închei aceste rânduri cu convingerea că fiecare om pe care Dumnezeu îl așază în calea noastră este o chemare tainică, o întrebare care ne atinge sufletul și o încercare prin care Pronia Dumnezeiască ne modelează. În fața fiecărei întâlniri suntem chemați să răspundem nu cu ezitări și condiționări, ci cu inimă deschisă, înțelegând că nimic nu este întâmplător și că fiecare clipă poartă în ea o lucrare a Domnului Hristos.
Condițiile în care suntem chemați să ne împlinim porunca iubirii pot fi uneori blânde și prielnice, alteori aspre și potrivnice. Dar tocmai încercările cele grele, odată biruite cu credință și răbdare, aduc o bucurie mai adâncă și o lumină mai curată în sufletul celui ce a răspuns chemării lui Dumnezeu.
În sfârșit, nevoia de a fi iubit ne conduce spre o ultimă întrebare, mai profundă: Suntem noi înșine dispuși să devenim oameni prin care Dumnezeu poate iubi lumea? Răspunsul la această întrebare nu se dă în cuvinte, ci în felul în care trăim, privim, iertăm și întâmpinăm pe cei care ne ies în cale.
Har și bucurie!
Eugen Antohi, Parohia „Sf. Vasile” Tătărași
