Imediat după terminarea stagiului militar, am avut onoarea să cunosc un tânăr care pe atunci era director la o instituție de stat și, la un moment dat, l-am întrebat cum de a ajuns atât de tânăr în funcție de conducere, știind că era cu doar 5 ani mai în vârstă decât mine. Răspunsul lui mi-a plăcut: Fac ceea ce-mi place și iubesc! Iar rezultatele n-au întârziat să apară….
Chiar dacă acum nu mai visez, pot spune că în tinerețe visam adesea, dar pentru că tot mi-am adus aminte, vreau să vă povestesc un vis cu adevărat ciudat.
Mă aflam undeva la mijlocul unui lac și stăteam într-o barcă ce plutea în derivă. Era aproape dimineață, soarele răsărea, iar lumina parcă străpungea întunericul cu fiecare secundă trecută. Deodată, ceva lumina în adâncul lacului, iar acea lumină se apropia tot mai mult de suprafața apei. Se apropia de mine, ieșind în sfârșit la suprafață. Era un mic peștișor auriu. Stătea pur și simplu și se uita la mine. Pe moment, am crezut că el poate îmi va îndeplini niște dorințe, prin absurd. Vreau să vă spun că totul părea real, peștișorul, lacul, soarele, tot ceea ce priveam. Atunci, am început să îl rog să-mi îndeplinească o dorință. Dorința mea a fost să o ajute pe mama mea și să o vindece de boala care îi măcina trupul bucățică cu bucățică. Deodată, totul a dispărut, treptat, parcă pluteam prin timp. Apoi, dintr-odată, eram în sufragerie împreună cu toți cunoscuții mei, iar eu suflam în lumânările de pe tortul imens primit de ziua mea de naștere. Toți zâmbeau, erau fericiți, fără probleme. Atunci am privit spre mama și arăta foarte bine și foarte veselă. Apoi, o lumină puternică a acoperit privirea ochilor mei. M-am trezit din vis, tot nu-mi venea să cred că am visat așa ceva. Era încă noapte. Am coborât ușor din pat și m-am îndreptat tiptil spre camera părinților. Ușa de la cameră era permanent întredeschisă. Mama stătea nemișcată la marginea patului cu capul între mâini. M-am întors încetișor în patul meu, supărat că nu a fost realitate, ci doar a fost...un vis. Acum, realizez că nimic în viață nu poate fi schimbat, nici măcar de un peștișor auriu care îndeplinește orice fel de dorințe, iar singurul care poate face ceva este doar Domnul Hristos și timpul.
Am povestit acest vis pentru că, în ultimii ani, mulți cunoscuți, prieteni sau foști colegi de liceu mi-au spus că au sesizat o schimbare în viața mea, în felul meu de a fi, în modul de gândire...întrebându-mă adesea: Ești bine?. De obicei le răspund: Da, așa cred!. Iar unii mai suspicioși mă întreabă: Ești sigur?. De multe ori nu mai răspund, dar într-adevăr sunt sigur…
Știu că în viață nu întotdeauna facem ceea ce ne place, însă vom încerca întotdeauna să ne prefacem în fața celorlalți că suntem mulțumiți! Spunând și celorlalți că ne simțim împliniți prin viața pe care o avem, încercăm de fapt să ne facem curaj pentru a continua în alegerea făcută. Nu știu care este motivul pentru care fiecare dintre noi își alege o meserie din care să trăiască, unde vrea să locuiască, starea civilă, însă știu că cel care face totul din dragoste este cu adevărat împlinit!
Imediat după terminarea stagiului militar, am avut onoarea să cunosc un tânăr care pe atunci era director la o instituție de stat și, la un moment dat, l-am întrebat cum de a ajuns atât de tânăr în funcție de conducere, știind că era cu doar 5 ani mai în vârstă decât mine. Răspunsul lui mi-a plăcut: Fac ceea ce-mi place și iubesc! Iar rezultatele n-au întârziat să apară….
Dacă mă simt împlinit și iubesc ceea ce fac, nu aș vrea s-o spun eu, ci să vorbească faptele mele. Din puțină rugăciune, dintr-o minte împrăștiată, încerc să-l regăsesc pe acest „Eugen” ce vrea să scrie despre cele trăite, despre gândurile lui. Fără îndoială, așa cum spunea și părintele Iulian: Ziua noastră este ziua de astăzi, ziua de ieri nu mai este a noastră, nu pot schimba nimic în vremurile trăite, dar pot să vă spun despre cum și pentru ce trăiesc.
Îmi vine în minte pericopa evanghelică prin care ni se vorbea despre urmarea Domnului Hristos, pe care îmi place să o numesc Evanghelia chemării primilor Apostoli. Aceeași chemare, mai multe răspunsuri…începând de la oameni simpli, cu inimile curate, căci Dacă Domnul Hristos ar fi lucrat în felul oamenilor, n-ar fi ales drept apostoli doisprezece pescari, ci și-ar fi ales doisprezece regi, spunea Sfântul Nicolae Velimirovici. Oare de ce a ales oameni simpli? Oare le-a impus să facă ceea ce vrea El?
Faptul că primii apostoli (Petru și Andrei, Iacov și Ioan ai lui Zevedeu) lasă mrejele și îi urmează fără cârtire, cred că în primul rând ne descoperă că simplitatea credinței este mult mai lucrătoare decât cunoașterea teologică la care vrem să ajungem! Dacă vreunul dintre cei chemați astăzi era „învățat” cu multe diplome și masterate, fără îndoială, la chemarea Domnului Hristos, ar fi răspuns cu o întrebare retorică, dacă nu cumva ar fi cerut să le dea argumente pentru a face acest gest de a-I urma Lui.
Și atunci, mă întreb: dacă credința nu o poți măsura, cum poți să-ți dai seama dacă cunoștințele acumulate te ajută în relația cu Dumnezeu? Cred că este la fel de simplu: după felul în care răspunzi și tu astăzi la orice chemare a Lui! Firesc ar fi să facem același lucru ca Sfinții Apostoli, căci dacă începem să ne etalăm „viziunea” asupra ceea ce înseamnă să fii creștin prin citate ce ne consolidează părerile, atunci suntem asemenea eruditului care nu se înțelege nici pe el însuși, nici pe ceilalți nu-i poate face să-l înțeleagă.
În tradiția japoneză există un proverb: Dacă cineva îți arată Luna, nu te uita la degetul celui ce ți-o arată!... Din primele secole ale creștinismului, nu au încetat unii oameni (primii apostoli la început, apoi Sfinții Părinți) să ne arate calea către Domnul Hristos, dar noi, de cele mai multe ori, ne uităm numai la ei ca oameni (ar fi fost mult mai folositor sufletește dacă vedeam dragostea cu care au slujit Lui…) cu slăbiciuni, cu greșeli omenești. Acest lucru a luat mare amploare în zilele noastre, când suntem îndemnați să vedem nu ceea ce ne arată ei, ci „greșelile” lor. Pentru că diavolul nu vrea să vedem pe Domnul Hristos și lucrarea Sa în lume, ci să ne acoperim nepăsarea cu atenția îndreptată către lucruri pământești. Și culmea este că Domnul Hristos nu se uită la păcatul pe care l-am făcut, ci la pocăința cu care ne ridicăm privirea către El!
Cred că ceea ce caracterizează lumea secolului 21 este dependența! Fie am realizat, fie nu, astăzi, mai mult ca niciodată, cuvântul „dependent” este sinonim cu comportamentul zilnic al fiecăruia dintre noi. Suntem dependenți de telefoane, de mașină, de serviciu, de prieteni, de distracții, de televizor, de internet, de aproape tot ceea ce ne înconjoară… Iar această dependență ca stare de subordonare ne slăbește puterea de a fi liberi, ne supune printr-un atașament total ce de multe ori devine stare a omului dorit de orice altceva în afară de Dumnezeu! Cred că dacă omul își pierde darul de a fi liber, atunci pierde puterea de a se elibera de firea înclinată spre păcat.
Am ajuns la convingerea că Domnul Hristos a iubit omul și i-a dăruit libertatea! Cu toate acestea, omul nu L-a iubit cu adevărat pe Dumnezeu și s-a „dedicat” iubirii de sine. Iubirea de sine ne împiedică să vedem cu adevărat ceea ce este bineplăcut Domnului: dreptul de a fi liber și stăpân al vieții tale. Zilele trecute am găsit un citat al dramaturgului francez Jacque Deval, care spunea că: Dumnezeu a iubit păsările și a creat copacii, omul a iubit și el păsările și a creat cuștile pentru ele…. Da, cu atât mai mult pentru om, a creat o lume întreagă! Iar el s-a ascuns după o frunză de smochin!
Poate că, pentru cei doisprezece apostoli care au devenit pescari de oameni lângă Domnul Hristos, pescuitul era singura lor sursă de venit și modul în care-și puteau întreține familia. Sunt convins că nu L-au întrebat: Ce va fi după ce vom urma Ție Doamne?. Nici nu L-au rugat să aibă grijă de familiile lor, ci au urmat în și prin credință Lui, iar toate celelalte s-au adăugat lor. Chemarea cred că a fost și este începutul mântuirii. Răspunsul nostru afirmativ este în același timp atât urmarea Domnului Hristos, cât și strigătul tainic al sufletului ce vrea să fie liber de grijile, îndoielile și plăcerile acestei lumi.
În încheiere vreau să vă spun că alături de Domnul Hristos omul trebuie să se simtă liber. Dacă nu se simte liber să facă ce vrea El, atunci ceva nu este în regulă cu credința lui. Credința poate fi simplă și curată, dar poate fi și „profundă”; însă prin acest „profund” nu mă pot referi la adâncimea trăirii, ci la „bagajul de cunoștințe” pe care vrem să le avem despre Dumnezeu și Biserică. Ca exemplu voi spune că omul simplu întotdeauna se roagă mult mai curat și sincer prin simplitatea lui, decât cel ce a studiat citind mult și bine, dar acum nu se roagă, ci doar ține „discursuri” despre ceea ce ar vrea să fie. Credeți-mă că și eu tânjesc după această simplitate pe care am pierdut-o…
Când mintea cunoaște, spunem că avem un bagaj de cunoștințe, când inima cunoaște, spunem că iubim, iar când sufletul cunoaște spunem că....
Hristos a Înviat!
Eugen Antohi - Parohia Sf. Vasile Tătăraşi
