Sunt conștient că toți ne dorim ceva. Dacă vrei bani sau vrei să fii persoană publică cu multă influență și relații, sunt sigur că în timp vei fi nefericit. Chiar dacă astăzi vei câștiga la loto o mie de lei, mâine vei dori să devii miliardar. Nu ai niciodată ce dorești; imediat ce ai un lucru, încetezi să îl mai dorești.
Pentru început, pot să afirm că am fost și sunt un om obișnuit, un om care însă nu se mulțumește cu puțin și care își dorește ceva mai bun, mai nou, mai înălțător. Lăsat liber să-mi aleg drumul în viață, nu am știut niciodată limpede ce vreau. Ce vedeam în jur fie mă fascina, fie mă descuraja sau mă întrista. Am încercat din toate câte puțin, m-am avântat cu pasiune și dăruire, dar adesea m-am plictisit destul de repede și am renunțat. Îmi era teamă să investesc cu tot sufletul în ceva. În adolescență, m-am îndrăgostit și am crezut că am descoperit ceea ce-mi doream; dar după un timp s-a dovedit că nu era așa. Ceva lipsea, ceva nu era bine; simțeam asta, dar nu o conștientizam încă foarte acut.
Și uite așa, am ajuns după terminarea stagiului militar, la libertatea pe care o doream, în acel punct în care aveam în față întreaga viață, pe care să mi-o croiesc după voia mea proprie. Și atunci m-am poticnit și am căzut. Și m-am izbit, la propriu, de propriile mele temeri, de neîncredere și de neputință; m-am izbit de ceea ce nu credeam că mi s-ar putea întâmpla vreodată; m-am izbit și de acea singurătate care te apasă chiar și când ești înconjurat de oameni; și cel mai tare, m-am izbit de neputința de a schimba lucrurile, oricât m-aș fi zbătut sau aș fi plâns. Îmi vin adesea în minte cuvintele părintelui Iulian care spunea că deși suntem înconjurați de oameni pretutindeni, sentimentul de singurătate rămâne dominant în omul care nu îl are pe Domnul Hristos alături.
În tinerețe, mi se zicea că sunt „nebun și sentimental” pentru că sufeream aiurea și visam, în loc „să-mi văd de treabă”; acum, anumite persoane cu care intru mai des în contact și care au aflat despre schimbarea din viața mea, îmi spun că sunt așa pentru că în fiecare sâmbătă seară merg la vecernie, în loc să ies în oraș ori la petreceri, motivând că viața trece și clipa nu se mai întoarce. Interesant e însă că atunci când am ajuns prima dată în fața părintelui duhovnic din dorința de a schimba ceva și de a „reseta” păcatele acumulate cu osârdie în toți anii în care am fost un bun creștin nepracticant, din dorința de „ceva nou”, am aflat că nici măcar nu am „înnebunit” încă de-ajuns…
Sunt conștient că toți ne dorim ceva. Dacă vrei bani sau vrei să fii persoană publică cu multă influență și relații, sunt sigur că în timp vei fi nefericit. Chiar dacă astăzi vei câștiga la loto o mie de lei, mâine vei dori să devii miliardar. Nu ai niciodată ce dorești; imediat ce ai un lucru, încetezi să îl mai dorești. Nu aștepta acel „ceva” și nu te teme, că oricum nu va dura prea mult. Nu trebuie să ne prefacem că suntem fericiți, doar pentru a uita că la vremea când Dumnezeu va considera, vom muri. Nu cred că este necesar a alerga la petreceri și la cluburi sau să-ți îneci amarul în alcool doar pentru a-ți abate gândul de la nefericire și de la moarte. Oare cum credeți că putem evita disperarea dacă rămânem atei sau „creștini nepracticanți”?
De curând, am citit un articol dintr-o publicație a unui coleg (nu mai rețin, dar cred că era revista Formula-As), care mi-a plăcut foarte mult și care m-a motivat să aștern pe hârtie aceste rânduri. Astfel, am copiat textul pe care îl transcriu în cele ce urmează.
Pe data de 23 februarie a.c. la Spitalul din Patra (Grecia, Pelopones), intră agitat pe ușă un bărbat înalt și, într-o greacă foarte stâlcită de emoții, roagă pe asistente să-l ajute cu un căruț pentru a-și lua soția din mașină, căci urma să nască și o cuprinseră durerile. Asistentele îl ajută și împreună cu soția merg către sala de nașteri, el insistând să fie alături de ea când va naște.
După câteva clipe apare și doctorul care începe să facă toate pregătirile pentru naștere. Toată lumea agitată... La un moment dat, în sala de nașteri, bărbatul observă că pe peretele de la răsărit există o icoană a Maicii Domnului.
Puțin tulburat, se apropie de doctor și îi spune:
-Domnule Doctor, aș vrea să vă rog ceva... Știți, eu sunt musulman, soția mea va naște cu ajutorul dumneavoastră; n-aș vrea însă ca primul lucru pe care-l va vedea copilul meu pe lumea această să fie o icoană... Să o dăm jos!
Vădit deranjat, doctorul cere răgaz pentru a se decide; după care, sună și pe directorul spitalului... Cu toate că toți sunt revoltați, decid să respecte dorința bărbatului și să dea icoana jos de pe perete, urmând să o pună la loc după ce pleacă...
-V-am respectat dorința, spune doctorul bărbatului, însă vă rog lăsați-ne acum să ne facem treaba în liniște.
După câteva ore de așteptare, iese din sală doctorul și îi spune:
-Domnule, soția dumitale a născut un băiețel de 4 kilograme. Totul este în regulă, dar, din punct de vedere medical, copilul este orb!!! Îmi pare rău, nu va putea vedea...nici icoana, nici frumusețea creației!
Bărbatul cade dărâmat de veste și începe să plângă....
Acum îmi pun întrebarea: Când ne dorim ceva, știm cu adevărat ceea ce ne dorim? Merg la biserică și ca să mă împac cu mine însumi, să mă regăsesc pe mine, acela care eram după Botez, în care Dumnezeu a pus unele daruri pe care le-am irosit în deșertăciuni, în patimi și în dorințe fără de sens. Am înclinații și trăsături de caracter pe care greu le mai disting, pentru că m-am lăsat prea lesne influențat de tot ce am întâlnit în jurul meu. Ori, ca să știi ce trebuie să faci în viață, cred că vederea îți trebuie mai întâi curățită, ca să te poți cunoaște și să te vezi așa cum ești; și apoi să-ți pui nădejdea în Domnul Hristos, la care toate sunt cu putință. Părintele duhovnic, când i-am spus că nu știu ce să fac cu viața mea, mi-a răspuns apăsat ,,Ba știi!” și mult m-am tot gândit ce-a vrut să spună prin asta. Și am început să cred că răspunsurile ar trebui să le căutăm nu în afara noastră, ci înăuntru, acolo unde ne agităm întruna și ne tulburăm și tocmai din acest motiv nu reușim să le vedem și să ne găsim locul și liniștea.
Mergând la biserică, am înțeles că e nevoie de foarte puțin efort pentru a dobândi starea de bucurie interioară. Pentru că în zadar credeam că dacă voi ajunge să îmi îndeplinesc dorințele, voi fi mai fericit. De multe ori am avut sentimentul unui gol sufletesc după ce trăiam cu mult entuziasm momentele pe care le consideram „bucurii” ale vieții, la fel cum după un spectacol de teatru se sting luminile, oamenii pleacă și sala rămâne pustie.
Dar bucuria pe care o simt când ies de la o slujbă, chiar dacă a fost lungă ori am stat târziu noaptea la privegherile organizate cu sprijinul părintelui Iulian și sunt obosit, e altfel...ea nu trece, nu se pierde, îmi umple sufletul de liniște și așezare, de tot ceea ce îmi doresc. Căci toate dorințele noastre, oricât am încerca noi să le trăim aici de unii singuri, sunt trecătoare și imprevizibile. Pe când, la Domnul Hristos e un urcuș continuu și o descoperire permanentă; te bucuri și te minunezi, de fiecare dată parcă mai mult și mai deplin.
Acum, simt că nu-mi lipsește nimic esențial. Și nu e puțin lucru să simți asta. Îmi lipsesc multe, evident, dar în ansamblu, viața mea are un sens. Și știu că toate își au rostul lor, pe care îl voi înțelege la timpul potrivit. Și mai știu că nu-mi mai doresc nimic altceva și nu m-aș întoarce înapoi la ceea ce am fost, pentru nimic în lume.
Eugen Antohi - parohia Sf. Vasile Tătăraşi
