Iar dacă printre noi există oameni care nu cred în nimic și o duc bine bucurându-se de bogățiile lor, să nu ne întristăm! Căci spun Sfinții Părinți că nu există pedeapsă mai mare de la Dumnezeu, decât să te lase în voia ta. Iar voia noastră singură nu duce niciodată la El!
Nu există zi în care să nu auzim de prieteni, rude, vecini sau doar simpli cunoscuți care au plecat de lângă noi, răpuși de boală, bătrânețe sau fiind chiar mai tineri decât noi. Nu cred că există momente în care să nu ne întristăm de decesul cuiva, mai mult sau mai puțin apropiat nouă. Dar cu toate acestea, ne gândim foarte rar, dacă nu deloc, la propriul nostru sfârșit. Din păcate, am ajuns să trăim ca și cum nu am muri și murim ca și cum nu am fi trăit.
Recent, am participat la înmormântarea unui om pe care l-am cunoscut din tinerețe. Tabloul este simplu: în fața bisericii lume multă, pestriță (aici mă refer la faptul că mulți dintre cei ce urmau să aducă un ultim omagiu nu împărtășeau aceeași credință ortodoxă cu defunctul), reîntâlniri între vechi cunoscuți, toate acestea având în fundal tumultul binecunoscut al vremurilor contemporane. Poate nici nu trebuia să mă surprindă faptul că persoanele care au participat la slujba de înmormântare se puteau număra pe degete, în timp ce majoritatea celor ce s-au ostenit a se deplasa până la cimitir au rămas afară, preferând să socializeze sau pur și simplu să-și reculeagă gândurile în fața bisericii.
Nu vreau să judec pe nimeni, dar mi s-a părut straniu ca cei ce au venit să conducă pe ultimul drum omul pe care l-au cunoscut, să nu asculte măcar cuvântul preotului de la sfârșitul slujbei, prin care a încercat să zugrăvească în câteva cuvinte originea și destinația sufletului omenesc, alături de câteva mărturii din viața celui ce nu se mai află printre noi. Sincer, nu aș putea explica în cuvinte trăirile preotului ce slujește cu toată dăruirea și își pune sufletul pentru cei pe care i-a cunoscut. Cred că fiecare slujbă de înmormântare este o frământare profundă pentru el, o rugăciune ce devine mult mai stăruitoare în fața Lui Hristos, căci nu poate consola precum și-ar dori familia, dar cu siguranță poate mijloci pentru mântuirea sufletului.
Și în acele clipe m-am întrebat: De ce nu ni se descoperă starea în care se află sufletul celui plecat dintre noi, ci există o tăcere ce parcă ne mărește agonia? Oare nu cumva noi, cei ce ne-am adunat pentru a conduce pe ultimul drum pe cel ce ne-a fost tată, prieten, coleg de serviciu sau vecin de bloc, ar trebui să ne rugăm pentru ca Domnul Hristos să-l numere cu oile cele de-a dreapta sa? N-ar fi mai bine dacă am ști clar că sufletul s-a mântuit sau nu? Cu toate că avem mărturii despre viața de dincolo, n-ar trebui să fim și noi personal înștiințați? Într-una dintre acele clipe, am avut gândul că prin această tăcere, prin acest mister, ne este păstrată libertatea!
Până în ultima clipă a vieții, Dumnezeu ne respectă libertatea pe care ne-a dăruit-o. Iar dacă noi ne frământăm, ne facem bine nouă. Ca să fiu mai înțeles: gândiți-vă că dacă am ști că sufletul celui plecat dintre noi a ajuns în ,,Sânul lui Avraam”, ne-am liniști, ne-am bucura și ne-am continua viața de până acum. Dar dacă am cunoaște chinurile prin care trece, nu am mai avea pace și după cum suntem cârtitori în fața lui Dumnezeu de cele mai multe ori, cu siguranță L-am învinui pentru acest lucru; ne-am răzvrăti fără să știm adevărata judecată a Domnului, în loc să continuăm rugăciunea pentru cel adormit.
Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care Părintele Avraam refuză să trimită pe Lazăr la casa bogatului. Din păcate, bogatul a înțeles mult prea târziu (Dostoievski spunea că „prin trei cuvinte se poate defini iadul: mult prea târziu”) ce era mai important în viață. Dar așa cum și el, ca și frații lui, îi aveau pe „Moise și pe Prooroci”, noi îl avem pe Domnul Hristos. Ca unul ce încă mă aflu în viață și cred în „Legea nouă”, mă întreb adesea de ce uităm tocmai pe Domnul Hristos? De ce nu luăm aminte la învățăturile Sfinților Părinți? Cred că slujba înmormântării ni se adresează mai mult nouă decât celui adormit.
În linii mari, pot spune că există trei categorii de oameni: cei care cred în viață după moarte, cei care nu cred deloc nici în Dumnezeu și nici în viața de după moartea trupească și cei care spun că raiul și iadul sunt aici pe pământ! Nu știu cum să-i conving să creadă, dar cred și eu că în această viață există o pregustare a vieții viitoare.
Atunci când am conștientizat că viața noastră este în, prin și cu Hristos, fără îndoială am trecut de la viață la moarte (Ioan 5, 25) și suntem martori ai Învierii. Dar nu martori pasivi, ci activi; nu teoretic, ci practic! Exact ca fiul risipitor, morți am fost din cauza păcatului și acum trăim prin iertarea Lui Hristos! „Dacă omul nu va vedea încă din această viață Lumina necreată, să nu se aștepte să o vadă în cealaltă viață.” (Sf. Simeon Noul Teolog)
Greu cuvântul, dar cred că ar trebui să nu deznădăjduim! Nu trebuie neapărat să avem viziuni ca să vedem cu ochii trupești Lumina. Cred că ea pătrunde în suflet prin felul în care privești o icoană, prin bucuria pe care ai simțit-o când ai fost la Biserică, prin gândul care te-a luminat să faci o faptă bună, prin tresărirea conștiinței că ai făcut un păcat, prin lacrima ce te însoțește la spovedanie, prin pacea iertării primite de la Domnul, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului, când prin lucrarea Duhului Sfânt „toți devenim purtători de Lumină”, după cum spune într-o altă scriere același Sfânt Părinte Simeon.
Iar dacă printre noi există oameni care nu cred în nimic și o duc bine bucurându-se de bogățiile lor, să nu ne întristăm! Căci spun Sfinții Părinți că nu există pedeapsă mai mare de la Dumnezeu, decât să te lase în voia ta. Iar voia noastră singură nu duce niciodată la El! Ei (oameni care nu cred în nimic) și-au întors spatele către Dumnezeu, s-au încredințat în cele avute și „se bucură de cele bune”, însă singurul lucru pe care l-au câștigat a fost „a murit și bogatul și a fost înmormântat” (Luca 16,22) ...cu alai mare!
Am senzația că avem mereu o balanță în mână prin care trebuie să ne decidem: cu sau fără El. Cred că e mare lucru să ai principii de viață care vin firesc din adevăr, pe care nu știu câți le mai urmează astăzi. Aceste principii nu „țin de cald”, dar tot e ceva să ai tăria de a fi întru adevăr. Câți oameni nu s-au dezis și nu s-au lepădat de adevăr, viața lor devenind o minciună, pentru că adevărul nu era întregul din ei, nu se regăsește în ei? Adevărul nu este o opțiune ce stă sub semnul libertății de a alege și nu este condiționat de conjuncturi sau de împrejurări ale vieții. Ori suntem mereu în adevăr ori nu suntem deloc, altă alternativă nu există - după cum spunea și părintele Iulian: ,,Dacă nu este pe primul loc în viața noastră, Dumnezeu nu acceptă niciodată locul doi”. Să rămânem, deci, mereu înlăuntrul Adevărului și El întru noi!
În încheiere, vreau să vă spun că ar trebui să nu îi lăsăm pe alții să ne omoare visele și să ne întoarcă privirea de la frumusețe, dragoste și armonie. Să nu îi lăsăm să ne frângă aripile, să ne fure zâmbetul și bucuriile, să ne întineze sufletele și să ne transforme în ceea ce au devenit ei înșiși: „morți în viață”. Să ne hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu și, în același timp, să dăruim celui de lângă noi iubire, liniște, bucurie, bunătate și speranță.
De aceea, să avem grijă ce iubim în viața aceasta, pentru că din câte mi se pare, iadul este locul în care nu te poți bucura de ceea ce ai iubit mai mult decât pe Domnul Hristos!
Eugen Antohi - parohia Sf. Vasile Tătărași
