Am sentimentul că iertarea devine posibilă prin rugăciunea pe care o poți face pentru cel care te-a rănit. Dacă Dumnezeu a creat pe om, i-a dăruit iubire și a binecuvântat legătura dintre soți, de ce să nu alergăm la El, rugându-L să ne ajute și ne grăbim spre avocat? Oare, nu este scris că „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19,6)? Știu că doare la început, pentru că înlăuntrul celui bolnav se dă o luptă, dracii „dănțuiesc” în jurul său, încercând să îl convingă de faptul că iertând te înjosești, creând un precedent, dar cu un pic de stăruință, puterea lui Dumnezeu își va face prezența și astfel va birui.
Cu câteva luni în urmă am asistat la o discuţie pe tema acceptării compromisului într-o căsnicie. Am stat mult în cumpănă gândindu-mă ce să scriu sau mai bine spus, dacă să scriu câteva randuri despre cum se tranşează în lumea secolului 21 legătura nevăzută dintre oameni, o legătură pe care Dumnezeu a creat-o prin Sfântă Taină şi pe care noi am ajuns să o tratăm cu indiferenţă, unii din necunoştinţă iar alţii din nepăsare. În primul rând, pot să vă mărturisesc faptul că, am rămas fără cuvinte aflând cum, după o relație de peste 20 de ani de căsnicie, sunt persoane care ar uita ceea ce au iubit, motivând cu dezinvoltură că trăim într-o lume modernă, iar soția nu ar trebui sa fie supusă soțului, îndurând toate capriciile acestuia (alcool, fumat, jocuri de noroc etc.).
Nu vreau să judec, dar gândind la cât de lesne se poate destrăma o căsnicie în zilele noastre, mi-am adus aminte de un roman pe care l-am citit cu mulți ani în urmă (Destine unite, Editura Biblioteca pentru toți, 1974), care m-a impresionat foarte mult și, făcând un rezumat, încerc să îl descriu în câteva cuvinte, sperând ca printre aceste rânduri să găsească fiecare dintre noi gândul cel frumos.
Cu câțiva ani înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, exista un cuplu în care cei doi se iubeau foarte mult. De fiecare dată bărbatul, în orice ocazie, încerca să-și arate dragostea față de soția sa. Ea era frumoasă, sensibilă, dar și firavă din punct de vedere al sănătății.
Începând războiul, bărbatul este nevoit să meargă pe front, unde trece prin foarte multe încercări și de multe ori, ca prin minune, scapă să nu fie ucis. Se ruga în fiecare zi să-l ajute Dumnezeu să trăiască pentru a se întoarce acasă lângă soția pe care o iubea.
Fiecare gând al său era să o strângă din nou în brațele sale și îi dădea putere să reziste foamei, frigului și rănilor. Când se termină războiul, mai fericit ca niciodată pornește către casă.
În drum, aproape de satul său, se întâlnește cu un vechi prieten care, după bucuria de a-l revedea viu și întreg, încearcă să-l consoleze pentru încercarea prin care trece. Nedumerit, întreabă despre ce este vorba, la care, prietenul îi spune cu tristețe că soția lui a avut o boală grea, a scăpat cu viață, dar acum chipul ei este deformat. Bărbatul rămâne plângând cu amar pe marginea drumului…
Spre seară ajunge acasă. Soția lui, după bucuria revederii și mulțumind lui Dumnezeu pentru minunea de a-l ține în viață, se așază la masă și… realizează că mult iubitul ei soț și-a pierdut vederea în război! Crezând că printr-o rană de război a rămas orb, nu-l întreabă niciodată despre acest lucru pentru a nu suferi și mai mult. Îi acordă îngrijirea cuvenită cu multă dragoste și trăiesc efectiv fericiți încă cincisprezece ani.
După acești cincisprezece ani, boala soției recidivează, iar, pe patul suferinței soțul îi închide ochii mult iubitei sale soții și… îi deschide pe-ai lui!
Vreau să vă spun că, timp de cincisprezece ani s-a prefăcut că este orb ca să nu îi mărească suferința…
Gândiți-vă, dragi prieteni, că soția bolnavă fiind, deși corespondau atât cât le permitea situația de la acea vreme, nu a spus niciodată soțului ei suferința prin care trece, tocmai pentru a-l proteja, pentru a nu îi îngreuna și mai mult situația în care se afla, socotind că durerea ei și mutilarea pe care boala i-a adus-o, nu reprezintă nimic în comparație cu ce îndura mult iubitul ei soț! Ce rost avea să-i umple inima de durere, când nici nu știa cu siguranță că vor mai avea șansa să se revadă vreodată? Dacă ne gândim la soț, aflând despre suferința soției, a preferat să plângă în liniște undeva pe marginea drumului, pentru că durerea ei devenise și durerea lui, decât să îi strice bucuria revederii, luând hotărârea de a nu-i spune nimic, de a nu o face să sufere și mai mult.
Asta înseamnă să iubești!! Să te faci pe tine orb pentru a nu răni pe celălalt. De cele mai multe ori este nevoie sa închidem ochii, pentru că adesea privirea noastră este mai grea decât credem, iar un cuvânt spus la întâmplare nu face decât să deschidă și mai mult rana sângerândă. Mulți își pierd curajul să lupte cu ei sau cu încercările prin care trec, tocmai pentru faptul că noi i-am privit cum nu trebuia! Viața le poate deveni și mai grea pentru că nu îi vedem durerea sufletului ce stă sub handicapul pe care îl poartă, ori a viciului ce a pus stăpânire pe el, ori a depresiei cu care se luptă…
Dar, pentru a închide ochii este nevoie să iubești! Nu devenim orbi din indiferență sau prostie ci, din sensibilitatea și mărinimia sufletească de care dăm dovadă. Sunt convins că, este nevoie să iubești pentru a nu-l face pe celălalt să se simtă jignit sau învinovățit.
Cu toții ne dorim să fim iubiți, de cele mai multe ori după cum ne place nouă, iar atunci când iubirea celuilalt nu „corespunde” cerințelor noastre, credem că nu ne iubește cu adevărat. Doamne, cât greșim! Suntem într-o continuă frământare cum să schimbăm pe ceilalți după cum am vrea noi și rămânem dezamăgiți atunci când nu reușim. Dar, în esență, nu știm să închidem ochii, nu știm să ne lăsăm iubiți. Sau poate suntem prea egoiști.
Uneori mă gândesc cât de important este să ai pe cineva lângă tine care, într-adevăr te iubește. Cred că sunt momente în care nu realizăm importanța oamenilor care ne înconjoară, trăim fără să realizăm cât de profund ne ajută faptul că ei ne iubesc. Poate că suntem stângaci în a ne exprima dragostea, dar asta nu înseamnă că nu iubim. Mă întreb adesea, dacă omul nu este creat din iubire, de ce este fericit numai atunci când iubește? Dacă omul este creat să iubească, de ce să nu se întoarcă la Dumnezeu care este Iubire?
Dar cum putem ierta? Am sentimentul că iertarea devine posibilă prin rugăciunea pe care o poți face pentru cel care te-a rănit. Dacă Dumnezeu a creat pe om, i-a dăruit iubire și a binecuvântat legătura dintre soți, de ce să nu alergăm la El, rugându-L să ne ajute și ne grăbim spre avocat? Oare, nu este scris că „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19,6)? Știu că doare la început, pentru că înlăuntrul celui bolnav se dă o luptă, dracii „dănțuiesc” în jurul său, încercând să îl convingă de faptul că iertând te înjosești, creând un precedent, dar cu un pic de stăruință, puterea lui Dumnezeu își va face prezența și astfel va birui.
Această rugăciune este ca dezinfectantul pe rană, doare la început, dar curăță și vindecă după aceea. Bunicii mei au trecut perioada războiului și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, mângâindu-se reciproc cu „puiul meu” și „mămică scumpă”! Dar, sunt convins că și voi cunoașteți multe situații asemănătoare.
Și mă gândeam, cât de rar în zilele noastre avem parte de o asemenea iubire. Am impresia că s-a „răcit” dragostea, parcă nu mai avem putere să iubim sau, oare, am devenit adepți ai conceptului „fii tu însuți”? Prezumând că omul a fost creat pentru conviețuirea în comunitate, când vedem că jumătatea noastră șchiopătează, nu ar trebui să îi fim alături, să ne rugăm împreună? Poate ar trebui să ne oprim la marginea drumului, să ne „tragem” sufletul, să plângem în liniște neputințele noastre, iar după ce ne-am ușurat, să o luăm de la capăt căutând împreună „capătul tunelului”. De ce să ne depărtăm scârbiți, alergând la avocat?
Altădată relațiile erau mult mai lungi, mai frumoase, mai fericite. Nu se putea imagina o relație serioasă, fără Sfânta Taină a cununiei. Exista o iubire de nedespărțit între cei doi. O simplă atenție, o mică floare, chiar și o privire pe furiș era izvor de bucurie și lacrimi de fericire. În adolescență, ca îndrăgostiți, ne scriam reciproc și vreau să vă spun că așteptam cu nerăbdare o „banală” coală de hârtie. Dar, pentru mine nu era „banală”! Era un ecou al sentimentelor mele.
Dar acum… nu auzi decât despărțiri și tristețe. Acolo, Hristos nu mai face parte din ecuație. Tinerii care au o viață înainte aleg să se despartă atunci când nici măcar cerneala nu s-a uscat pe certificatul de căsătorie, când încă mai au în urechi marșul de nuntă, cu inima împietrită, uitând legământul depus în fața Sfântului Altar. Toți îi învinuiesc pe ceilalți. Foarte puțini sunt cei care-și asumă vinovăția și responsabilitatea unei despărțiri. Oare nu mai putem iubi? Să ne punem întrebarea: De ce acum mai bine de 70 de ani, îndurând foamea, frigul, ororile războiului și nenumăratele boli de la acea vreme, oamenii erau mult mai uniți, mai responsabili în tot ceea ce făceau și nu ezitau să-și întindă o mână de ajutor unul altuia? Personal, mi-am pus această întrebare de mai multe ori și în multe situații în care nu găseam singur o soluție de ieșire. Și cred că am aflat-o. Iar dacă acum nu mai am puterea să continui, nu înseamnă că am abandonat lupta. Mă voi opri pentru moment, dar voi reveni cu un nou articol în care voi continua să aduc noi „probe” pentru motivarea iertării și a iubirii celui de lângă noi.
În sfârșit, voi încheia susținerile mele în ceea ce privește iubirea pe care suntem datori să o purtăm față de cel care ne-a fost hărăzit de Dumnezeu, având liniștea sufletească și mulțumirea că măcar am încercat să răscolesc cenușa care înăbușă jarul iubirii. Nu știu dacă aceste rânduri vor avea efectul scontat, dar când vezi atâți tineri nefericiți, nepăsarea, multitudinea de avorturi și indiferența față de cel de lângă tine, întreținută de ideea că viața îți aparține și că ai dreptul să faci ori ce vrei cu ea, condimentată din belșug cu conceptul introdus prin mass-media că „Biserica nu mai este ceea ce a fost”, să fim convinși că Dumnezeu vede acestea, iar cândva ne vom dori, ca și Dumnezeu să închidă ochii atunci când vom sta în fața Lui, nu semeți, plini de sine și încrezători ca acum, ci smeriți și împovărați de păcate.
jr. Eugen Antohi - Parohia Sf. Vasile Tătăraşi
