Părintele Sofronie de la Essex spunea: ,,cu cât mai departe este omul de Dumnezeu, cu atât mai fărâmițată este gândirea lui; cu atât mai nedefinită și neașezată trăirea lui duhovnicească”.
Cu mila Lui Dumnezeu, am fost martori ai celui mai înălțător moment sărbătorit de două mii de ani, într-un glas și o mărturisire ce izvorăsc dintr-o bucurie greu de explicat în cuvinte, eveniment ce ne luminează existența. Cred că toată creația cuvântătoare și necuvântătoare sărbătorește această izbândă a Iubirii. Aceeași creație mărturisește bucuria Învierii prin transformarea ce începe să se petreacă încet-încet. Numai noi, oamenii, tot așa încet-încet, uităm să ne schimbăm viața și să ne întărim credința.
Cu toate că cei mai mulți dintre noi sunt într-o stare de moarte sufletească încă din timpul vieții pământești, poate că uneori, unii dintre noi, ne-am pus întrebarea ce este viața veșnică. Cred că am putea găsi un răspuns care să ne satisfacă curiozitatea, dar din păcate suntem preocupați cu grija trupului și a vieții lipsite de trăirea în Domnul Hristos. Cât adevăr avea părintele Iulian când spunea că omul curat la trup și suflet, care trăiește după puterea lui cu Domnul Hristos, are chipul luminos și curat…
Trebuie să recunoaștem că moartea poate fi interpretată ca o despărțire atât spirituală, cât și trupească. Această despărțire pe care am trăit-o cu toții la un moment dat, devine o stare din care nu putem ieși decât dacă învingem firea omenească. Dar ca să ieșim din lagărul izolării de Dumnezeu, sau - cum se spune modern - din zona de confort, avem nevoie de puterea dătătoare de viață a Harului.
Chiar dacă suntem născuți cu sâmburele credinței în noi, vom învia cu adevărat și vom înțelege ce este viața veșnică doar atunci când vom ajunge să iubim! Bobul de sămânță pe care fiecare dintre noi îl poartă în suflet este fără îndoială credința, iar rodul acestei semințe este iubirea la care suntem chemați. Căci trăind în iubire, deja am pregustat Învierea și nemurirea alături de Domnul Hristos! ,,Dumnezeu este iubire”, spunea Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan.
Învierea izvorăște din adâncul inimii care începe să simtă prezența Domnului Hristos, pacea Lui, bucuria provenită din trezirea la viața adevărată, și astfel trupul devine ,,templu al Duhului Sfânt”. Dacă ar fi să sintetizez cuvintele părintelui Iulian referitoare la modul în care se deosebește creștinul adevărat de restul turmei, se poate spune că Lucrarea Harului în omul care Îl are pe Hristos în el, devine vizibilă cu ochiul liber și reprezintă o mărturie vie a Învierii petrecute în adânc…
Zilele trecute, recitind Sfânta Evanghelie după Ioan, am ajuns la un paragraf care mi-a plăcut foarte mult: ,,Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis.” (Ioan 17, 3). Cât de minunate sunt cuvintele acestea care exprimă, fără îndoială, ce reprezintă viața veșnică! Cuvinte izvorâte din legătura ce există între Tatăl și Fiul prin mărturisirea Duhului Sfânt, ce caracterizează esența credinței noastre.
Fericit cel ce crede! Domnul Hristos afirma: ,,Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut…” (Ioan 20, 29). Și-mi amintesc iarăși un cuvânt al Pr. Galeriu: ,,Fericirea adevărată nu stă într-o senzație trupească, ci într-o nobilă delectare spirituală.”.
Suntem așadar în starea de pregustare sau de înainte-cunoaștere a bucuriei Raiului și împărtășirii iubirii, dar adesea ne pierdem credința în clipa în care ceea ce ni se întâmplă nu corespunde cu ceea ce ne dorim. Chiar dacă ne este de cele mai multe ori greu să înțelegem ,,căile Domnului”, totuși nu trebuie să ne poticnim în a crede, ci în a cere ceea ce avem nevoie de la Dumnezeu.
Am mai spus și repet că, în orice relație este nevoie de două persoane pentru a exista. În primul rând, ne cunoaștem și după aceea se dezvoltă o comuniune strânsă între noi. După această împărtășire a comuniunii dintre noi, în același timp are loc și o deschidere sufletească a fiecăruia. Urmează ca sinceritatea și încrederea să-și înceapă conlucrarea; noi pur și simplu ne lăsăm în bucuria cunoștinței din dorința de a fi iubiți, îngrijiți, susținuți și nu în ultimul rând acceptați.
Tot la fel ar fi trebuit să decurgă și relația noastră cu Dumnezeu, căci ne-am cunoscut prin Fiul Lui. Am fost acceptați așa cum suntem, ne susține și ne îngrijește pentru că ne iubește fără condiții. Noi însă, rămânem fricoși în a face mărturisirea prin care să ne apropiem, să intrăm în ,,bucuria Domnului”. Părintele Sofronie de la Essex spunea: ,,cu cât mai departe este omul de Dumnezeu, cu atât mai fărâmițată este gândirea lui; cu atât mai nedefinită și neașezată trăirea lui duhovnicească”. Ajută-ne Doamne să ne întregim gândirea…
În această bucurie a cunoștinței Domnului Hristos au rămas de-a lungul veacurilor Sfinții Părinți ai Bisericii noastre, mărturie fiind cuvântul lor ce este mângâiere pentru sufletul necăjit. Cu riscul de a mă repeta, mărturisesc că în toate timpurile și vremurile au existat oameni simpli în comportament, dar mari în trăire. Oameni care au păstrat curată pecetea Duhului Sfânt primită la botez de fiecare dintre noi, iar cuvântul lor a fost în același timp mângâiere și vindecare.
,,Există două categorii de cuvinte - spunea Pr. Sofronie - cuvântul care comunică și cuvântul care împărtășește”. Atunci are cuvântul putere multă și ajunge la inima omului, când devine purtător de trăire personală; și va vindeca când este izvorât din iubire pentru celălalt.
Poate că avem drum lung până la vindecarea de care avem cu toții nevoie, avem însă bucuria de a auzi (sau citi) cuvântul ce ne poate lumina. Cred că abia după ce lumina Învierii va pătrunde în sufletul nostru, vom vedea și întunericul cu care ne consolam. Și după aceea, vom cere și noi ajutorul, iertarea și binecuvântarea Lui care ne așteaptă mărturisind Tatălui Ceresc: ,,Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine.” (Ioan 17, 7).
De cele mai multe ori ne este greu să ne exprimăm sau ne este frică să căutăm ce vrem; citind vrem să citim și mai mult, căutând vrem să căutăm și mai mult. Cred ca este un lucru bun! Dar cel mai important este ca citirea să-mi devină trăire, iar căutarea să mă țină pe calea ce duce la Domnul Hristos. Și dacă acum mă regăsesc în rândurile citite, aș vrea să vă pot scrie și eu ce vreau sau ce simt, fără frică sau îndoială. Cred că lucrul cel mai minunat și cu efect benefic, terapeutic, este să mă cunosc pe mine însumi, să mă pot exprima oricât de ciudat mi s-ar părea mie și să iubesc…
Închei aceste rânduri cu convingerea că pentru cel ce dorește să cunoască ce este viața veșnică, dorința cunoașterii Domnului Hristos devine punctul forte al vieții sale. Dar chiar dacă ne mai rătăcim din când în când, iar grijile vieții, molimele secolului în care trăim sau suferințele trupului și sufletului ne abat de la țelul propus, nu trebuie să ne lăsăm în voia sorții. Pentru a ajunge la destinație este necesar ca după fiecare ,,viraj” greșit să revenim pe Calea ce duce la locul dorit. În ultima strofă din poezia ,,Profetul din Nazaret”, Alexandru Vlahuță afirma: ,,Voi toți, ce-ați plâns în întuneric/ și nimeni nu v-a mângâiat/ din lunga voastră ’ngenunchere/ sculați - HRISTOS A ÎNVIAT!”.
Har și bucurie sfântă!
Eugen Antohi - Parohia Sf. Vasile Tătăraşi
